Memoria Bisericii
Patriarhul Justinian Marina şi puterea politică la începutul regimului comunist

Patriarhul Justinian Marina şi puterea politică la începutul regimului comunist

Adrian Nicolae Petcu, 29 Martie 2017

Deseori prezentat ca un fidel colaborator al regimului instalat în România după 1945 cu sprijinul armatei sovietice, etichetat cu termeni dintre cei mai denigratori, precum „sovrompatriarh” sau „patriarhul roşu”, personalitatea şi activitatea Patriarhului Justinian Marina constituie un subiect încă mult discutat, dar puţin cunoscut.

Prezentat fie în mod subiectiv-denigrator, fie într-o viziune encomiastică, Patriarhul Justinian poate că reprezintă personalitatea de prim rang a trecutului recent al Bisericii din România care merită o abordare atât în lumina documentelor fostelor organe de represiune comuniste (Partid, Securitate şi Departamentul Cultelor), cât şi a celor din arhivele confesionale. Considerăm că numai printr-o abordare documentară de pe toate palierele arhivistice sus-menţionate putem găsi răspunsuri la numeroasele întrebări puse mai ales după căderea regimului comunist şi formarea unui orizont de aşteptare atât în Biserică, cât şi în societatea românească, pe anumite teme sensibile, precum: Cât au contribuit mai-marii Bisericii Ortodoxe Române la actul de revenire a greco-catolicilor la Ortodoxie şi desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice? Biserica a catehizat şi dacă da, atunci cum a făcut-o? A existat un pact de colaborare cu regimul comunist? Cum Biserica i-a pregătit pe viitorii slujitori ai Altarului? Cum a rezistat şi cum s-a dezvoltat monahismul, pentru ca mai apoi, ca efect al aplicării nefastului decret 410/1959, să se diminueze profund? Şi multe alte întrebări, în fapt acuzaţii aduse în special Bisericii Ortodoxe Române formulate mai ales în mediul exilului românesc, iar apoi colportate fără discernământ sau cointeresat în perioada postdecembristă. Pentru a răspunde la aceste întrebări vom încerca să trasăm câteva coordonate biografice ale Patriarhului Justinian, mai ales în relaţia pe care a avut-o cu factorii politici dintr-o primă etapă a regimului comunist, adică dintre anii 1945 şi 1952.

La venirea tancurilor sovietice în România, viitorul patriarh al României, preotul Ioan Marina, era paroh al Bisericii „Sfântul Gheorghe” din Râmnicu Vâlcea. Era unul dintre cei mai cunoscuți clerici din rândul preoţimii româneşti. Şi nu neapărat pentru că făcuse politică ţărănistă militantă în judeţul Vâlcea, şi chiar în zona Olteniei, ci mai ales pentru că figura în comitetul de conducere al Asociaţiei Generale a Preoţilor din România. Preotul văduv Ioan Marina era cunoscut ca un slujitor dăruit şi întreprinzător în tot ceea ce i se propunea să facă, fusese iniţiatorul şi directorul unei cooperative de credit şi directorul Seminarului „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea. Era adeptul doctrinei ţărăniste, aşa cum se consacrase înaintea fuziunii dintre partidele conduse de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, adică a unei viziuni de stânga prin care se dorea ca statul să aibă obligaţia să apere interesele ţăranului care dă pâinea ţării. Din acest motiv, preotul Ioan Marina avea relaţii de prietenie cu lideri ţărănişti olteni, care mai apoi aveau să se apropie tot mai mult şi să activeze în mişcarea ilegalistă comunistă, precum Mihai Roşianu. De altfel, Ioan Marina a participat în locul lui Roşianu la „congresul antifascist” din 1936 ţinut la Geneva, acolo unde iniţiatorul, diplomatul Nicolae Titulescu, a ţinut un discurs împotriva invadării Abisiniei de către Italia lui Mussolini.

Preotul Ioan Marina nu era singurul intelectual cu viziuni de stânga în epocă. La Bucureşti, cu un discurs agresiv la adresa fascismului, îşi făcuse loc „Credinţa” nemilosului ziarist Sandu Tudor, căruia aveau să i se ataşeze şi alţi intelectuali, precum Alexandru Mironescu. În fond, nu era vreun păcat să fii adeptul ideilor de stânga, pentru că, judecând astăzi, important era să nu aluneci pe panta ateo-comunismului, ceea ce în cazul celor menţionaţi nu s-a întâmplat.

Dar preotul Ioan Marina cultiva relaţii cu toţi oamenii politici din zona Olteniei. Avea acest dar de a primi susţinerea politicienilor la momentul potrivit. După venirea legionarilor la putere, când la nivelul conducerii de stat s-a pus problema înfiinţării unui post de arhiereu-vicar la Mitropolia Olteniei, preotul Ioan Marina a obţinut agrementul tuturor liderilor politici din Oltenia. Însă, vremurile nu au fost de partea sa. La fel s-a întâmplat la alegerile eparhiale din ianuarie 1944, când Ion Mihalache l-a propus să candideze pentru scaunul episcopal de la Curtea de Argeş. Şi de această dată, factorul politic a refuzat ascensiunea în ierarhie a preotului văduv Ioan Marina.

Câteva luni mai târziu, s-a consumat un eveniment la care preotul Marina a fost părtaş şi care avea să-i schimbe viaţa. Adăpostirea fugarului din lagărul de la Târgu Jiu, Gheorghe Gheor­giu-Dej, în casa parohială, se pare cu ştirea autorităţilor de ordine conştiente de o apropiată schimbare politică în favoarea Sovietelor, a fost evenimentul pentru care viitorul patriarh al României avea să-l exploateze intens în relaţiile ce le va avea cu nou-veniţii la putere. Fie şi faptul că fusese de acord cu adăpostirea sa, pentru Dej a fost garanţia că e mai convenabil să-şi promoveze un om care îl protejase decât să manifeste încredere în alţii sugeraţi de colegii săi de partid avizi mereu de putere.

Venirea la guvernare a Consiliului de miniştri condus de avocatul Petru Groza (6 martie 1945) reprezenta o disimulare de la intenţiile reale ale comuniştilor cu privire la viitorul României. Totodată, promovarea unor politicieni pro-comunişti la nivel guvernamental a deschis inevitabil calea ascensiunii unor preferaţi în diverse posturi-cheie din instituţiile româneşti. O vizită a lui Petru Groza, aflat în campanie electorală, la praznicul Schimbării la Faţă din 1946, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, a determinat reîntâlnirea cu finul său, preotul Sebastian Rusan. La puţin timp, preotul văduv Rusan avea să ajungă Episcop al Maramureşului. În Bucovina, atât cât mai rămăsese în graniţele statului român, ca locţiitor al scaunului mitropolitan se afla arhiereul Emilian Antal, nepot al întâiului patriarh. Sprijinul oferit lui Emil Bodnăraş, originar din Iaslovăţ, pentru a-şi face loc în viaţa politică a acestei provincii, mai ales în timpul campaniei electorale, avea să-l propulseze pe arhiereul Emilian printre favoriţii la scaunul de patriarh din anul 1948.

Astfel de practici politice în treburile Bisericii nu erau noi şi proveneau din mediul liberal. De la Cuza şi până spre mijlocul secolului XX, deveniseră normale pentru societatea românească. Erau ca nişte reflexe menite să incumbe o relaţie stabilă între Biserică şi Stat. (Va urma)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!