Patriarhul Justinian și curajul de a apăra tradiția patristică

Patriarhul Justinian și curajul de a apăra tradiția patristică

Alexandru Briciu, 17 Iunie 2018

Preotul francez Marc-Antoine Costa de Beauregard, protoiereu al Protopopiatului Franței în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, a cunoscut România în anii '70 ai secolului trecut, în ultima parte a păstoririi Patriarhului Justinian. În acea perioadă a avut prilejul unor întâlniri cu Întâi­stătătorul Bisericii Orto­doxe Române. La întoarcerea în Franța, a dat mărturie bună despre misiunea Patriarhiei Române, în diasporă și în fața crești­nilor occidentali. În cele ce urmează ne vorbește despre vrednicul de pomenire Patriarh Justinian, de la a cărui instalare s-au împlinit, la începutul acestei luni, șapte decenii.

Preacucernice părinte Marc-Antoine Costa de Beauregard, ați cunoscut România în ultimii ani de păstorire ai Patriarhului Justinian Marina. Cum ați găsit Biserica Ortodoxă Română, aflată sub jugul unui regim opresiv comunist?

Am făcut împreună cu soția mea o vizită în România, în august 1972, dacă-mi aduc bine aminte. Sfânta Românie suporta atunci cu mult curaj dictatura. Venind din Franța și fiind niște tineri de până în 30 de ani, nu eram informați în legătură cu situația de aici. Atunci România ne-a apărut sub un unghi foarte favorabil. Eram inconștienți și nu ne imaginam suferințele prin care trecea acest popor atât de captivant. Eram, așadar, sensibili la frumusețea peisajelor și a ora­șelor, la viața tradițională a satelor, la amabilitatea locuitorilor și, pe drept cuvânt, la pitorescul vieții cotidiene: vedeam multe căruțe cu roți mari trase de cai, de boi sau de bivoli. Oamenii păreau săraci, însă nu era o sărăcie lucie; era mai degrabă o simplitate a vieții, care părea în anumite privințe mai autentică decât cunoșteam noi în Franța.

Ce impresie v-a lăsat vrednicul de pomenire Patriarh Justinian atunci când l-ați cunoscut?

Vrednicul de pomenire Patriarh Justinian ne-a făcut atunci o adâncă impresie. Era un bătrân frumos, un frumos țăran român, cu multă noblețe și caracter pe chip. Era impresionant să-l vezi. L-am întâlnit cu prilejul sărbătorilor religioase, fiind și primiți de el la București, în biroul său de la Patriarhie. Îmi amintesc de emoția mea când am putut să-i sărut mâna. Îmi amintesc de chipul său plin de o forță interioară.

Ne puteți împărtăși câteva amintiri din timpul întâlnirilor cu Patriarhul Justinian?

Vrednicul Patriarh nu vorbea franceză, iar noi nu vorbeam românește. Ne-a privit cu amabilitate. Era un om în vârstă, care, din ce îmi amintesc, suferea de boala Parkinson. Însă, prin demnitatea sa și prin forța spirituală care emana din el, a fost pentru noi o figură reprezentativă a Ortodoxiei românești înrădăcinate în tradiția rurală - una dintre ultimele civilizații rurale ale Europei. Dar eram extrem de tineri, o familie tânără de studenți francezi, și intraserăm în Biserica Ortodoxă doar de câțiva ani. Totul ne părea nou, pasionant și emoționant. Eram însoțiți de un prieten român, un preot din Pângărați, părintele Mihai Galinescu, care vorbea destul de bine franceză. El ne-a ajutat să descoperim România în timpul acestei prime vizite.

Cum era privit Patriarhul Justinian în diaspora românească și în comu­ni­tățile creștine din Franța?

Patriarhul Justinian nu a fost apreciat la adevărata sa valoare, nici în cadrul diasporei româ­nești, nici în rândul creștinilor Europei Occidentale. Ortodocșii români nu vorbeau aproape niciodată despre el și francezii nu cunoșteau aproape nimic despre el. Nu se știa, spre exemplu, că datorită lui, dacă nu mă înșel, România a fost singura țară din Est în care Biserica nu a fost în afara legii în timpul regimului dictatorial. Nu se știa că Patriarhul obținuse, datorită lui Gheorghiu-Dej, un statut legal pentru Biserica Ortodoxă, ceea ce înseamnă că statul era obligat să o respecte pe ea, pe credin­cioșii și patrimoniul ei. Cât despre ortodocșii francezi, aceștia nu erau destul de recunoscători pentru faptul că Patriarhul, împreună cu Sfântul Sinod și în contextul complicat al anilor '70, dăduse binecuvântarea să se organizeze o dioceză franceză a Bisericii Ortodoxe Române - Biserica Ortodoxă Catolică a Franței - și să fie hirotonit pentru aceasta un episcop francez. Mie, în calitate de preot francez al Bisericii Ortodoxe Române, mi-e rușine de această lipsă de recu­noștință, mai ales acum, când cunosc mai bine situația. În locașurile acestei Biserici din Franța, Patriarhul Justinian era permanent pomenit în cadrul celebrării liturgice, însă nu li se ofereau credin­cioșilor și preoților informații interesante despre Patriarhia și Patriarhul nostru. Cât despre românii emigrați în Europa Occidentală, unii dintre ei vorbeau într-un mod negativ despre Patriarhia Română; iar ortodocșii altor jurisdicții nu arătau suficient respect față de această Biserică veche și venerabilă, care a știut să păstreze credința Apostolilor și a Părinților de-a lungul istoriei, în tot felul de cir­cumstanțe extrem de dificile. De fapt, era vorba în Vest mai ales de ignoranță.

Ați primit slujirea preo­țească în anul 1977, când Patriarhul Justinian s-a mutat la Domnul. Ce moștenire spirituală a lăsat cel de-al treilea Patriarh al României după îndelungata sa slujire ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române vreme de 29 de ani?

Regret că nu l-am întâlnit mai des pe vrednicul de pomenire Patriarh Justinian. În calitate de preot al Bisericii Ortodoxe Române, sunt fericit să spun că Patriarhul ne-a transmis curajul de a apăra cu toate forțele tradiția noastră patristică. Însă această tradiție care vine de la Hristos și de la Sfinții Apostoli trebuie necontenit înrădăcinată în viața poporului, așa cum deseori spunea părintele Dumitru Stăniloae. Tradiția plenară a credinței și a vieții creștine se învață în familie, la sat, acolo unde acesta încă mai există, la mănăstire, adică acolo unde frații trăiesc într-un mod comunitar mesajul lui Iisus Hristos. Provenind el însuși din satul românesc, vrednicul de pomenire Patriarh Justinian a rămas totdeauna apropiat de pământul și de rădăcinile românești. Acest lucru ridică bineînțeles o întrebare de fond: cum reușește experiența ortodoxă românească să se dezvolte în mediul urban, mai ales în emigrația din Europa Occidentală? Altă întrebare: cum pot occidentalii, care sunt cel mai adesea străini de orice viață tradi­țională de la țară, să-și asume experiența cosmică a crești­nis­­­mului? Avem marea nădejde că ceea ce ne-a transmis Patriarhul Justinian este atât de universal încât poate fi adaptat oricărui context. Să nu uităm că tot Patriarhul i-a învățat pe călugării care erau obligați să lucreze în uzină să practice Rugăciunea inimii, acolo unde se găseau, adică în mediul industrial. Să nu uităm nici că tentativa regimului despotic de a decreștina țara, mutând oamenii de la sat în cartiere orășenești, sau distrugând pur și simplu satele, a eșuat.

Concluzia după mai mult de 40 de ani de despotism ateu în România este eșecul decrești­nării. Patriarhul Justinian, așa cum o arată cartea sa „Apostolatul social”, avea, asemenea multor credincioși și părinți duhovnicești români, un simț practic al vieții creștine ortodoxe, din care ne putem inspira noi astăzi. La urma urmei, viața Bisericii, la origini, în toate țările, era urbană: ea nu a devenit rurală decât după aceea.

(Traducere din franceză de diac. Ioan-Aurelian Marinescu)


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!