„Patriotismul lui Iorga  nu a cunoscut fisură”

„Patriotismul lui Iorga nu a cunoscut fisură”

Narcisa Balaban Urucu, 05 August 2018

Printre ctitorii morali ai României Mari se află şi marele savant Nicolae Iorga. El reprezintă un reper pentru studiul istoriei noastre. De un patriotism inatacabil, pe Nicolae Iorga l-a preocupat toată viața ideea unității naționale. Ilustrul cărturar a limpezit și a menținut trează, mai mult decât înaintașii săi, conștiința poporului în lupta pentru libertate, dreptate, independență și unitate românească. Interviul cu profesorul și istoricul literar Valeriu Râpeanu ne descoperă cum a contribuit acest spirit enciclopedic la păstrarea demnității românilor într-o Europă unde cărțile erau făcute de marile puteri.

Domnule profesor, Nicolae Iorga, genialul savant care a ocupat timp de o jumătate de secol primul loc în cultura și viața politică a României, rămâne o figură aparte în istoria României veacului trecut. De unde preocuparea dumneavoastră pentru viața și activitatea acestui cărturar?

Am considerat că e o datorie să mă ocup de opera marelui istoric. Mai ales că mă aflu printre cei care l-au văzut pe Nicolae Iorga la ultima ediție a cursurilor de vară de la Vălenii de Munte. În cartea „Nicolae Iorga 1940-1947”, împreună cu soția mea, Sanda Râpeanu, am reconstituit ce s-a întâmplat de la moartea lui până la interzicerea din 1947. Iorga, ca mulți alți intelectuali români legați de tradițiile naționale și de trecutul românesc, a fost interzis. Fiind considerat naționalist burghez, memoria lui trebuia ocultată. Pe prima listă a cărților interzise, 200 de cărți erau semnate de Nicolae Iorga! Astfel, am considerat că e de datoria noastră, noi și alții, ca Virgil Cândea, Georgeta Filitti, Andrei Pippidi, să luptăm pentru reconsiderarea lui Nicolae Iorga. N-a fost ușor, dar în momentul în care am publicat „O viață de om” - autobiografia lui Nicolae Iorga, am văzut cât de mare a fost interesul publicului. Deși tirajul diferitelor ediții din această capodoperă a literaturii române a depășit 140.000 de exemplare, cartea s-a epuizat imediat. Am editat apoi „O luptă literară”, care cuprinde articolele lui Nicolae Iorga din „Semănătorul” și am încheiat această operă de editare cu cele trei volume „Oameni care au fost”, care reprezintă o ediție completă a tuturor portretelor scrise de marele profesor. Nu poți cunoaște o țară stând la birou

Marele istoric a fost preocupat toată viața de ideea unității noastre naționale. În ce direcții s-au îndreptat eforturile lui pentru a aprofunda această temă?

După ce a terminat facultatea, pentru Iorga au urmat 10 ani în care a studiat la Paris și în alte mari centre culturale ale lumii, în arhive, în biblioteci, căutând interferențele europene cu civili­zația și cultura românească. Și-a luat doctoratul, a publicat în reviste de specialitate, s-a întors în țară, iar acum s-a întâmplat un fenomen asupra căruia vreau să insist. Era atunci personalitatea enciclopedică a României, recunoscută și pe plan interna­țional. În momentul acesta, el, care cunoscuse Franța, Anglia, Olanda, Austria, Italia, colindase toată Europa, începe să descopere România, mergând de la universal la național. Începe o serie de călătorii în Muntenia, Moldova, în Ardeal, Basarabia și în Bucovina și publică despre toate cărți numite „Neamul Românesc în...”. El știa istoria, dar voia să cunoască realitatea românească din vremea aceea. Pentru prima dată ne oferă o imagine a poporului nostru în hotarele lui istorice, chiar dacă Ardealul și Bucovina erau sub stăpânire austro-ungară, iar Basarabia sub cnutul rusesc. Senzația pe care o ai citindu-l este că teritoriile respective, la vremea aceea, deși nu erau incluse formal în statul român, făceau organic parte din națiunea română. Iorga spunea clar: noi uităm că dincolo de hotarele României (de dinainte de Primul Război Mondial) mai trăiesc 4 milioane de români. E drept că în 1901 apăruse „România pitorească”, dar Alexandru Vlahuță se referea numai la Muntenia și la Moldova. În plus, descria în alt fel, pe când Iorga vedea ca un tot unitar istoria satului, a orașului respectiv, contura din câteva trăsături tipurile umane, avea o vivacitate a observației extraordinară.

Apoi, începe în „Semănătorul” (1903-1906) o uriașă activitate de coagulare a spiritului românesc în vederea marii unități naționale. De exemplu, fiecare poezie a lui Octavian Goga este comentată de Nicolae Iorga. Merge la Sibiu în 1906 ca reporter, unde se desfășurau serbările Astrei. În același timp începe o activitate de conferențiar peste tot în țară, nu numai la Universitate. Aduce argumente de natură istorică, dar nu reci, ci unele care încălzeau sufletele, angajându-le în această luptă pentru unire. La el naționalul și socialul sunt unite. În revista „Semănătorul”, el a dus o campanie pentru unitatea națională și pentru rezolvarea problemei țărănești.

Cum a primit Iorga vestea intrării României în război, în 1916?

În articolele lui spune că războiul general, nu îi zicea mondial, va fi cel mai crunt din istoria omenirii (n.r.: de până atunci). El, fiind istoric, nu era un om belicos, știa ce înseamnă un război. Iar receptarea mesajului său a fost majoră, dovadă stând miile de scrisori care i-au fost trimise de militarii aflaţi în tranşeele Primului Război Mondial, de foşti participanţi la cursurile de la Vălenii de Munte, studenţi ai profesorului, ascultători ai conferinţelor sau cititori ai cărţilor sale. Iorga nu pleda să intrăm imediat în război, pentru că știa că suntem nepregătiți. Știa că ostașii noștri, de exemplu, nu aveau căști. Există documente! Medicii militari cereau de urgență căști, pentru că unele răni ar fi fost mai ușoare, vindecabile, nu mortale dacă ostașii ar fi fost protejați.

Când am intrat în război, a scris un articol istoric la 21 august 1916, în „Neamul Românesc”, intitulat „Ceasul”. Scria foarte frumos, deși către sfârșitul vieții a zis că „aș fi vrut să am mai mult talent, ca să mă pot apropia de adevăr”. Și acum citez din acest articol: A sosit un ceas pe care-l aşteptam de peste două veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viaţă naţională, pentru care am muncit şi am scris, am luptat şi am gândit, a sosit ceasul în care cerem şi noi lumii, cinstit, cu arma în mână, cu jertfa a tot ce avem, ceea ce alte neamuri, mai fericite, au de atâta vreme, unele fără să fi vărsat o picătură de sânge pentru aceasta: dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui, ca robi, rodul ostenelilor noastre.

Cuvântul lui a mobilizat încrederea în propriile noastre forțe

Discursul din 1916 al lui Nicolae Iorga a fost unanim considerat drept început al credinţei în victoria finală, un discurs care avea să schimbe soarta războiului. I.G. Duca consemna că Iorga a rostit atunci în Teatrul din Iaşi, incontestabil, cel mai elocvent discurs din viaţa lui. Take Ionescu îl considera un adevărat „imn naţional”. Prin ce s-a identificat acest discurs în istorie?

La 14 decembrie 1916, Nicolae Iorga a ținut un discurs considerat istoric. El avea această capacitate uimitoare, rar întâlnită, de a crea conexiuni sufletești, perfecte. S-a spus că discursul acesta a sădit încrederea în propriile noastre forțe. Mai este important și pentru altceva, pentru că Nicolae Iorga pune problema esențială a pământului care trebuie dat țăranului. Acum se ocultează problema țărănească, se uită că 90% din oamenii țării locuiau la sat, că noi eram o țară cu o mortalitate infantilă ridicată, că țăranii s-au răsculat și în 1888, și în 1907.

Iorga spune în discurs că a auzit din gura regelui trei promisiuni și ar trebui să vină fapta, nu se mai poate o a patra făgăduială. În modul cel mai politicos cu putință, el arată că nu se mai pot face promisiuni. Vedeți curajul și demnitatea pe care le avea Nicolae Iorga! De asemenea, aici el afirmă și că Armata Română este formată din țărani.

Există două domenii în care lui Iorga nu-i găsim nici o contradicție, în care el a fost pe o linie de consecvență fără fisură: problema țărănească și cea a unității naționale. Adică, patriotismul lui nu a cunoscut nici o fisură. De aceea, chiar atunci, s-a făcut propunerea în Parlament ca discursul acesta, susținut în fața a 800 de oameni, să fie imprimat și răspândit ca afiș, prin țară. Pamfil Șeicaru, marele nostru ziarist, care era pe front, a lăsat o amintire extraordinară, arătând că ei citeau acest discurs în tranșee (!!!), și pe măsură ce îl citeau, oameni în toată firea, plângeau de emoție.

Nicolae Iorga a scris în „Războiul nostru în note zilnice”, cartea care reunește toate articolele scrise de el în timpul primei confla­grații mondiale și despre cei care mureau pe front. El are un adevărat poem în proză, aș spune, tragic, scris pe 26 august, deci la 11 zile de când intrasem în război, intitulat „Ostașii”: „Îi văd trecând în lung alai de oștire. Flori le sunt prinse în șepci și ramuri verzi împodobesc tunurile. Și-n ploaia razelor de aur cu care încunună soarele pe eroii mucenici ei nu cântă, că nici un cântec n-ar putea exprima toată energia care gâlgâie într-înșii și chiuie. Se întrec pe dânșii chiuind până ce valul se sparge de stâncile dimprejur. Așa au fost din neam în neam...” Sau „Între copiii uciși de bombele tâlharilor de la Berlin este și unul a cărui moarte va face să răsară în ochi câte o lacrimă. E fetița poetului Șt. O. Iosif. Ce soartă tragică merge pe urma lor”. Sunt zeci, poate sute de asemenea consemnări.

Trebuie să menționez că Iorga primea de la generali, colonei, de la oameni bătrâni și de la ofițerii tineri, sublocotenenți sau locotenenți, scrisori în care-l rugau să vină pe front pentru a vorbi soldaților.

Un reper pentru unitatea noastră națională

În ce a constat contribuția lui Nicolae Iorga la momentul 1918?

Deși, pe de o parte, cred a fost ușor nedreptățit, totuși el a fost ales președintele Adunării Constituante așa cum merita. Toți deputații au considerat că nimeni nu poate fi președintele Adunării Constituante a României Unite, decât el. Era imediat după Tratatul de la Trianon și sigur că au început nemulțumirile. Nicolae Iorga a avut demnitatea să apere drepturile românești. El, Gheorghe Brătianu au spus că România nu este o țară a tratatelor, ci România Mare este rezultatul luptelor noastre, al drepturilor noastre istorice, sociale, economice, lingvistice. El n-a avut o politică represivă la adresa naționa­lităților.

De ce ați spus că a fost nedreptățit?

Pentru că atunci când au venit în București din refugiul de la Iași, regele, regina și toți ceilalți, el a fost uitat. A venit ca oricare altul, luându-și cu el cele câteva bunuri esențiale: tipografia care însemna ceva atunci, căci nu era calculatorul de azi, o bibliotecă imensă, de altfel un tezaur național, și o casă de copii, cum spunea el. Stătea pe strada Buzești și a venit la el generalul Stoica Leonte să-i mulțumească pentru tot ce a făcut pentru Armată. Și s-a îngrozit de condițiile în care locuia Nicolae Iorga. Astfel, generalul a publicat un apel arătând că toți îmbogățiții de război stau în vile somptuoase, iar Iorga... Și după ce s-a arătat acest fapt în Parlamentul României, s-a pornit o listă de subscripție. Prima casă, afară de cea de pe strada Buzești, cea de pe strada Iancu de Hunedoara, vizavi de Palatul Victoriei, care azi nu mai există, a fost construită din subscripție publică. Iorga nu avea bani. Avea copii, iar leafa de profesor universitar era cum era. Casa în care este acum Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” a fost construită în 1936, printr-o hotărâre a Parlamentului României, însă Iorga avea acolo doar un apartament, nu era toată casa lui, iar din acest apartament, de altfel, urmașii lui au fost scoși în 1948!

Ce ar trebui să știe oricare român despre Nicolae ­Iorga?

Ar trebui să rămână cu ideea unui om de cultură universală, a unei personalități care a fost un simbol și un reper al unității noastre naționale, căreia i-a închinat întreaga existență. Un om care nu și-a trădat țara și care în 1938, când au început să dispară Austria, Cehoslovacia, sau, în 1939, Polonia, a fost demn și, cu toată cenzura care era impusă, a știut prin confe­rințele sale la radio și prin articolele sale să pună în lumină ideea viitorului statelor mici, ideea de libertate a popoarelor și să nu pactizeze în nici un fel cu cei care făceau o politică de anexare. Trebuie să știți că Iorga, de la venirea lui Hitler la putere, nu a mai trecut prin Germania. Este chiar o mărturie a sa, când, la o recepție, ambasadorul Germaniei în România l-a invitat, iar el a spus: „Vă rog să mă înțelegeți, mi-aș încălca principiile”, și nu a mers.

O viață pentru promovarea culturii românești

Valeriu Râpeanu s-a născut la 28 septembrie 1931 la Ploieştiori, județul Prahova. Are o imensă activitate eseistică, de critică literară și critică de teatru, dar și o activitate jurnalistică. Din 1954 a fost o prezenţă continuă la postul național de radio şi din 1964 la Televiziunea Naţională, iar după 1989 și la alte televiziuni și radiouri. Mai bine de şase decenii, printr-o intensă muncă de cercetare a trecutului românesc, Valeriu Râpeanu a restituit în peste cele 25 de volume publicate, în zecile de ediţii critice, în studii şi prefeţe, opera unor reprezentanţi de frunte ai culturii româneşti ca: Nicolae Iorga, George Enescu, Gheorghe I. Brătianu, Perpessicius, I.G. Duca, Cella Delavrancea, Victor Ion Popa, Al. Kiriţescu, ca şi studii despre I.L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mateiu Ion Caragiale, C. Rădulescu-Motru, Ionel Teodoreanu, Ion Minulescu, Radu Tudoran şi alţii. A studiat istoria presei româneşti, publicând studii şi articole despre Tudor Teodorescu-Branişte, N. Carandino, Pamfil Şeicaru şi volumul „O istorie a presei româneşti - de la Mihail Kogălniceanu la N. Iorga”. Opera lui Nicolae Iorga a constituit domeniul principal al activităţii domniei sale de istoric literar, ediţiile din opera neîntrecutului cărturar fiind socotite de specialişti esenţiale pentru cunoaşterea locului pe care savantul l-a ocupat în istoria noastră. Teatrul a constituit una dintre preocupările sale constante, prin activitatea de cronicar dramatic, autor de studii, ediţii din operele unor dramaturgi, ca şi a unei ample antologii în două volume dedicată teatrului românesc contemporan. A participat la congrese, colocvii şi reuniuni ştiinţifice din ţară şi străinătate, prezentând comunicări despre perioade ale culturii române şi personalităţi ale vieţii spirituale româneşti, publicând, de asemenea, studii în reviste ştiinţifice din Paris, Madrid, Salonic, Viena, Palermo, Napoli.

(Adaptare după un interviu realizat de Narcisa Urucu ­Balaban la Radio ­TRINITAS)


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!