Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă An omagial Patru edicte de persecuţie în vremea lui Diocleţian

Patru edicte de persecuţie în vremea lui Diocleţian

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 15 Mai 2013

În total, persecuţia din perioada 303-305 a cuprins patru edicte imperiale îndreptate împotriva creştinismului, practic, cam câte fuseseră emise în cele trei secole precedente (dacă le includem aici numai pe cele ale lui Nero, Decius, Septimius Sever şi Traian - cele mai severe). Inteligenţa lui Diocleţian, care îi favorizase pe creştini în primul deceniu al domniei sale, a fost, de asemenea, şi cauza persecuţiilor multiple la adresa lor.

În afara primului edict, de care am vorbit în finalul materialului anterior, Diocleţian a mai emis alte trei, influenţat profund de Galerius şi ura acestuia faţă de credinţa creştină. În pofida echilibrului şi a inteligenţei sale, Diocleţian a fost destul de uşor de păcălit. Argumentele lui Galerius erau simple. În principal, păreau să fie doar două: creştinii nu priveau cu ochi buni înrolarea în armată - un prejudiciu grav adus forţei militare a Imperiului Roman - şi, pe de altă parte, refuzau să recunoască zeii păgâni, un aspect care nu putea fi trecut cu vederea în lumina noii reforme religioase pe care tetrarhia aflată la conducerea statului roman dorea să o implementeze direct. Aşadar, Galerius şi-a jucat cărţile la potenţial maxim. Mai întâi, s-a asigurat că soldaţii creştini sunt încetul cu încetul excluşi din rândurile armatei. Apoi, l-a convins pe Diocleţian să îi excludă pe creştini şi din funcţiile importante ale numerosului aparat birocratic statal. În spatele strategiei lui Galerius stătea şi un al treilea motiv: dorinţa sa de a ajunge împărat în locul lui Diocleţian cât mai repede cu putinţă. Fără îndoială, excluderea creştinilor din armată şi din rândul funcţionarilor a creat mai multe posturi libere pe care Galerius a avut grijă să le ocupe cu oameni loiali, meniţi să îi asigure cât mai repede supremaţia. După emiterea primului edict de persecuţie, Galerius a făcut presiuni asupra lui Diocleţian, astfel încât acesta să devină mai aspru în prigonirea creştinilor. S-a folosit inclusiv de un artificiu utilizat cu succes de crudul împărat Nero, şi anume incendiul. Astfel, a pus câţiva oameni să dea foc palatului lui Diocleţian din Nicomedia cât timp acesta se afla acolo. Galerius ţintea astfel un succes dublu: dacă incendiul era reuşit, atunci ajungea împărat şi, dacă nu era reuşit, dădea vina pe creştini. Cum incendiul a dat greş, Galerius a început să afirme în faţa lui Diocleţian că, dincolo de orice dubiu, creştinii vor moartea conducătorilor Imperiului Roman. Deja îmbătrânit şi atacat psihologic intens de Galerius, Diocleţian nu a suspectat nici un moment că acesta are un interes ascuns, în special pentru că era înrudit cu el. Galerius era soţul fiicei sale. Aşadar, atunci a fost emis un al doilea edict de persecuţie, asemănător cu cel al lui Decius şi care era adresat clerului creştin. Orice diacon, episcop sau preot creştin urma să fie prins şi arestat. Observând că, în pofida acestei măsuri dure, creştinii reuşesc în continuare să reziste admirabil, că îşi ascund clericii şi se opun cu tărie abjurării, Diocleţian şi Galerius au continuat să se întrebe ce mai trebuie făcut. A urmat un al treilea edict, care, din punctul meu de vedere, a fost cel mai periculos. Clericilor şi laicilor întemniţaţi li s-a promis eliberarea dacă se leapădau de Hristos. Cei care s-au lepădat au constituit o veritabilă „cursă“ şi pentru cei liberi. Ne putem închipui clericii şi laicii care apostaziaseră, întorcându-se în propriile comunităţi şi încercând să schimbe mintea celor care îşi mărturiseau în continuare credinţa cu tărie. Apostaţii atrăgeau apostazieri. Cu toate acestea, nici măsura în cauză nu a adus rezultatele scontate. Văzând că nici excluderea în afara legii şi din funcţiile oficiale, nici arestarea clericilor şi trimiterea apostaţilor înapoi în comunităţile creştine nu dau rezultatul scontat, conducătorii romani au decis să oblige toată populaţia din imperiu să jertfească zeilor. Prin acest fapt, nu au făcut nimic altceva decât să repete traseul iniţiat de împăratul Decius (249-251), cu peste 50 de ani în urmă.

O excepţie: Constantius Chlorus

Dintre cei patru conducători romani din perioada respectivă, cel mai apropiat de cauza creştină a fost Constantius Chlorus. Spre deosebire de Maximian şi Galerius, Constantius era nu doar un general priceput, ci şi un om generos şi puţin înclinat către vărsarea inutilă de sânge. 
 
Temperamentul său se apropia de cel al lui Diocleţian, dar fără dorinţa vreunei reforme religioase ample. De altfel, Constantius Chlorus era mai apropiat de Sol Invictus, zeitatea păgână care desemna Soarele Neînvins şi, probabil, încerca un sentiment de monoteism. În acelaşi timp, el nu părea genul de persoană care să dorească războaie şi persecuţii religioase. Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu ne precizează deosebit de clar că în zona de acţiune a lui Constantius Chlorus nu s-au înregistrat persecuţii decât la un nivel superficial. Tatăl Sfântului Constantin cel Mare nu şi-a pătat mâinile cu sânge nevinovat şi nu a arestat clerici creştini, decât, cel mult, pentru a le da drumul în scurtă vreme. Persecuţia aceasta de faţadă era necesară pentru că, în caz contrar, ar fi putut suferi represalii puternice din partea celorlalţi trei conducători. Galerius îi dorea pe creştini exterminaţi, Diocleţian fusese influenţat în această direcţie, iar lui Maximian îi era indiferent dacă omora creştini sau îi lăsa vii. Lactanţiu ne spune următoarele: „În schimb, Constantius, ca să nu pară că se opune ordinului superiorilor, a îngăduit să fie distruse câteva mici lăcaşuri în care se adunau creştinii, mai bine zis nişte pereţi care puteau să fie oricând refăcuţi, dar a păstrat neatins adevăratul templu al lui Dumnezeu, care se află în oameni“ (Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iaşi, 2011, pp. 74-76). Galerius nu s-a obosit prea mult să cerceteze dacă persecuţia împotriva creştinilor are succes în toate provinciile imperiului. În cursul anului 305, reuşea să ajungă în locul lui Diocleţian - convins direct că ar fi mai bine să se retragă. Din nou, argumentul principal al lui Galerius a fost cel militar. Armata sa era net superioară oricărui dintre ceilalţi trei conducători romani din perioada respectivă. A evitat să îl proclame augustus şi pe Constantius, iar drept cezari i-a ales pe Severus şi Maximin Daia, trecând peste voinţa lui Diocleţian de a-l propune pe Constantin cel Mare pe unul dintre cele două locuri. Însă Galerius nu ştia la vremea respectivă că domnia sa autoritară şi despotică urma să cunoască un sfârşit rapid şi tragic. Vom vorbi despre acest aspect, precum şi despre permutările imperiale care au urmat morţii lui Galerius în materialul următor. Perioada persecuţiilor îndreptate împotriva creştinilor nu urma să se încheie însă cu moartea celui mai teribil adversar. Urmaşii săi, Licinius şi Maximin Daia, dar şi ginerele său, Maxentius, nu au evitat vărsarea de sânge nevinovat, dovedind astfel o lipsă certă de înţelegere faţă de propriii supuşi creştini.