Theologica
„Pe Isav l-am urât“

„Pe Isav l-am urât“

Dumnezeu urăşte? E o întrebare de la care nu aşteptăm răspuns pozitiv, deşi exact expresia din titlu se întâlneşte în Scriptură. Iahve Îşi justifică iubirea faţă de Iacov, pentru care israeliţii cer lămuriri prin faptul că "am iubit numai pe Iacov, iar pe Isav l-am urât" (Maleahi 1, 2-3).

Cum se poate ca Dumnezeu să urască şi, mai mult, să-şi dovedească iubirea prin ură? Textul nu oferă nici o explicaţie a urii, în schimb pare că ura şi iubirea sunt alegeri arbitrare ale divinităţii. Lucrurile ar fi putut sta invers, dar Iahve a hotărât în deplina-I suveranitate să-l iubească pe Iacov şi să-l urască pe Isav. Edomiţii, descendenţii lui Isav, sunt numiţi chiar peste câteva versete: "poporul împotriva căruia Domnul (Iahve) S-a mâniat pentru totdeauna" (v. 4). Cititorul modern s-ar simţi foarte lezat în aşteptările sale de la textul biblic parcurgând o asemenea afirmaţie.

Unii ar fi tentaţi să invoce localizarea pasajului în Vechiul Testament, care ar reflecta dreptatea divină, asociată de obicei pedepsei, spre diferenţă de "religia iubirii" Noului Testament. Dar ce ne facem că exact acest pasaj este citat de Apostolul Pavel în Romani 9, 13, fără semne că nu ar fi de acord. Mai mult, introduce fragmentul cu formula "precum este scris (gegraptai)", rezervată citărilor autoritative din textul sacru al Vechiului Testament.

Ură sau mai puţină iubire?

Ajungând la acest verset în faimosul său comentariu la Romani, Fitzmyer scrie că de fapt "a urât" înseamnă "a iubit mai puţin", "după o hiperbolă a Orientului Apropiat antic", aducând ca argumente faptul că în Facere 29, 30-31 există o asemenea echivalare: "Iacov o iubea pe Rahila mai mult… iar Domnul a văzut că Lia era urâtă…". Deuteronom 21, 15-17 chiar menţionează situaţia când un bărbat are două soţii (mă rog, după obiceiul poligamic antic!), una pe care o iubeşte şi alta pe care o "urăşte". În fine, Fitzmyer găseşte o paralelă chiar şi în Noul Testament: în Luca 14, 26, Hristos vorbeşte de cel care îşi "urăşte" rudele pentru Evanghelie, pe când Matei 10, 37 foloseşte ca echivalent expresia "a iubi mai mult (hyper)" (cf. Joseph A. Fitzmyer, Romans. A New Translation with Introduction and Commentary, Yale University Press, New Haven/London, 1993, p. 563).

Totuşi, la Maleahi nu este vorba doar de o iubire mai estompată, ci chiar de o hotărâre potrivnică, negativă. Iahve nu doar "iubeşte mai puţin", ci "S-a mâniat pentru totdeauna". A traduce în acest caz "pe Isav l-am iubit mai puţin" ar fi doar o încercare nereuşită de cosmetizare a interpretării. Chiar avem de-a face aici cu ură!

Pericopa din Romani 9 are de altfel ca temă tocmai hotărârea divină. Începând cu versetul 10, Sf. Apostol Pavel arată că cei doi gemeni născuţi din Rebeca, deşi încă nu se născuseră şi nu făcuseră nici bine, nici rău, au fost hotărâţi, unul spre stăpânire, iar altul spre supunere, "ca să rămână voia lui Dumnezeu cea după alegere, nu din fapte, ci de la Cel care cheamă" (v. 11).

Interpretând acest pasaj, Fericitul Augustin consideră că, atunci când acţionează, Dumnezeu lucrează cu milă, iar atunci când nu lucrează, prin aceasta aduce judecata divină (Enchiridion 25, 98 cf. Alberto Ferreiro şed.ţ, The Twelve Prophets, InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois, 2003, ACCS OT 14, p. 285).

Ura ca predestinaţie

Reforma a pus accent deosebit pe asemenea texte care subliniau suveranitatea divină, în detrimentul aportului uman. Omul apărea astfel complet damnabil, vrednic doar de mânia veşnică a lui Dumnezeu. Transformarea omului prin Evanghelie devenea de fapt doar o îndreptăţire, o declarare a sa ca "ales", "chemat", nu prin faptele sale, ci prin mila şi harul lui Dumnezeu. Evident că reformatorii au reacţionat pe atunci la doctrina meritelor din Biserica apuseană, dar, încercând să restabilească libertatea divină, au ajuns în final la predestinaţie. Dumnezeu este atât de suveran, încât suprimă în ultimă instanţă voinţa umană: unii sunt predestinaţi spre viaţă veşnică şi fericire, iar alţii, spre osândă.

Invocând această scurtă istorie a problemei, s-ar părea că Maleahi sprijină doctrina predestinaţiei. Dumnezeu, fără nici un motiv moral (a se vedea sublinierea din Romani 9, 11), l-a urât pe Isav. L-a urât, altfel spus, nu pentru că acela păcătuise în vreun fel, nu pentru a-l pedepsi, ci pentru a face o diferenţă între el şi Iacov, cel ales şi iubit. Să fie Maleahi oare predestinaţionist? Să creadă că Isav a fost lovit şi urât doar pentru că aşa a vrut Dumnezeu?

Ura şi Scriptura

Trebuie însă să ţinem cont că profeţii sunt raportaţi în contextul canonic al Scripturii ebraice la Pentateuh, Tora. Profeţii interpretează Legea, mai ales că Maleahi chiar încheie corpusul profetic, cartea sa făcând în final referire la ascultarea Legii date prin Moise.

Nu putem de aceea înţelege nici începutul cărţii lui Maleahi fără recursul la naraţiunile din Pentateuh. Exemplificând cu istoria celor doi gemeni, Maleahi presupune că cititorii cunosc deja evenimentele descrise în Facerea 25-36. Şi revenind la acestea, observăm că situaţia era exact pe dos.

De fapt, iniţial, Isav fusese "cel ales". El era cel întâi-născut, deci cel cu dreptul de a moşteni casa părintească şi de a se bucura de binecuvântarea tatălui. El era cel pe care Isaac îl iubea mai mult (Facere 25, 28). Or, tocmai prin Isaac, tatăl său, urma Isav să dobândească făgăduinţele divine, pe care Isaac, la rândul lui, le primise de la Avraam. Isav însă îşi vinde dreptul de întâi-născut pe o fiertură de linte, punând mai mult preţ pe satisfacerea pântecelui decât pe statura duhovnicească a alegerii divine (Facere 25, 33-34). Apoi, căsătorindu-se cu femei străine, şi nu cu o femeie din cadrul aceluiaşi clan, ca Iacov, Isav devine pricină de amărăciune pentru părinţii săi (Facere 26, 34-35). Abia după aceasta, Pentateuhul prezintă relatarea după care Iacov câştigă chiar şi prin şiretenie binecuvântarea paternă (cap. 27).

Oricât ar fi de târzii aceste texte care explică din punct de vedere moral cum Isav desconsideră privilegiul naşterii dintâi şi iubirea părinţilor, totuşi Maleahi a cunoscut cu siguranţă un text apropiat de sau chiar în forma canonică actuală.

Ura lui Iahve nu mai pare de aceea arbitrară, ca depinzând doar de preferinţele nejustificate ale divinităţii. Dimpotrivă, ura este un efect al acţiunii omeneşti. Dar de ce în Romani 9 se vorbeşte, plecând de la textul din Maleahi, de diferenţa între oamenii sortiţi să fie vase ale mâniei, făcute spre pieire şi cei sortiţi să fie vase ale milei, mai dinainte pregătite pentru slavă (vv. 22-23)?

Noi şi Isav

Dacă suntem însă atenţi la detalii, vom observa că cei pregătiţi mai dinainte pentru slavă suntem noi: "adică noi" (Romani 9, 24). Noi toţi, cei care auzim cuvântul lui Dumnezeu, făgăduinţele, suntem cei iubiţi şi aleşi. Însă dispreţuind acest dar, intrând în legătură cu idolatria reprezentată de căsătoria cu femeile străine şi vânzând pe bunuri trupeşti harul chemării, devenim din întâi-născuţi şi iubiţi obiecte ale urii dumnezeieşti.

Pentru tipologia părinţilor (de exemplu Sf. Chiril al Alexandriei, în Glafirele la Facere 25), Isav, cel roşu şi păros, este simbolul celor care rămân sub puterea diavolului. Părul indică animalitatea, întoarcerea spre teluric, iar roşeaţa aminteşte de culoarea fierturii de linte, lăcomia pântecelui din care derivă păcatele trupeşti. Isav închipuieşte însă şi sinagoga, cea care a avut întâietate, dar a pierdut-o prin interpretarea carnală, literalistă a Legii, fiind înlocuită ulterior de Biserica reprezentată de Iacov.

Ura divină este desigur un mod antropomorf de expresie. Dumnezeu în sine nu este dominat de afecte, nici tulburat de sentimente. Fericitul Augustin asociază foarte bine ura cu lipsa lucrării dumnezeieşti. Dar aceasta nu se datorează lui Dumnezeu, care lucrează permanent, ci omului care devine opac la chemarea divină. Prin libertatea sa, omul se retrage din conul de lumină al energiilor necreate în întunericul părăsirii. În lipsa iubirii dumnezeieşti, omul rămâne pradă urii. Nu a lui Dumnezeu, ci a propriei sale decizii, care se întoarce acum asupra lui.

De aceea putem să reformulăm exegetic fraza din Maleahi "am iubit numai pe Iacov, iar pe Isav l-am urât" în felul următor: "te-am iubit numai pe tine când erai ca Iacov, dar acum, când ai ajuns ca Isav, te urăşti pe tine însuţi".


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!