„Pe mine m-a vindecat Dumnezeu cu ajutorul măicuţelor”

„Pe mine m-a vindecat Dumnezeu cu ajutorul măicuţelor”

Raluca Brodner, 12 Decembrie 2016

Să-ţi dea târcoale moartea. Să rămâi singur şi foarte bolnav. Părăsit. Dispreţuit. Umilit. Şi cu toate acestea, să nu deznădăjduieşti. Este cu putinţă să existe atâta suferinţă lângă noi? Da. Iar doamna Ştefana Spilcă a fost întruparea acestei dureri. „Ştiam că Dumnezeu nu mă va lăsa”, articulează cu toată încrederea femeia şi lacrimile îi şiroiesc brusc pe obraji. Pe când a fost în bezna pră­pastiei cancerului, salvarea i-a venit prin măicuţele care îngrijesc bătrânele din Căminul Mănăstirii Christiana, Bucureşti. De un an şi patru luni trăieşte în acest loc. Vindecată, îşi duce liniştită viaţa şi se implică energic în lucrarea nobilă a monahiilor de îngrijire a persoanelor vârstnice.

Doamna Ştefana Spil­­că a ajuns la Cămi­nul de bă­trâne al Mă­năstirii Chris­ti­a­na anul trecut la soli­citarea unui spital, care a găzduit-o puţin timp, atenţie!, pe holul unităţii pri­miri urgenţe. Nu a fost accep­tată în nici un centru social de stat sau parti­cular. Toţi o vedeau ca un monstru, pentru că avea o tumoră facială care îi deforma faţa şi emana un miros de cadavru în putre­facţie.

Necesita îngrijire specială şi era greu de convieţuit cu dânsa. Conform evaluării medicale, femeia suferea de o formă de cancer inoperabil. Nu i-au dat nici o şansă la viaţă. Tumora era gigantă. De fapt, avea o dublă faţă, ca şi cum cineva i-ar fi aplicat o masă de carne care îi acoperea unul dintre ochi. Cu celălalt vedea slab, era aproape mâncat de cataractă şi împins lateral de masa tumorală ulcerată. Ca să zărească, mergea cu capul înclinat într-o parte. Tumora subtegu­men­tară a ieşit la iveală acum 9 ani sub forma unei aluniţe la nivelul nasului, pe care doamna Ştefana a făcut greşeala să o cauterizeze într-un salon de cosmetică şi nu într-un cabinet dermatologic, unde să beneficieze de o analiză histopa­tolo­gică. Uşor, uşor, familia a respins-o. Celor trei copii le era ruşine cu fiinţa care le-a dat viaţă şi care i-a crescut mai mult singură. Au izolat-o, ca pe o condamnată vio­lentă, în schimb se bucurau de pen­sia ei de boală. Nu le-a repro­şat niciodată nimic. Aşa că biata mamă, în prag de 60 de ani, a ajuns pe stradă, după cum rela­tează: „Am stat sub cerul liber, pe o bancă, o săptămână. Când tre­ceau pe lângă mine, unii scui­pau, alţii mă înjurau. Nici măcar medicii nu au vrut să se uite la mine. La spital, m-au ţinut pe hol, la urgenţe. În fiecare zi îmi dădeau pijamale de unică fo­losinţă, iar o asistentă îmi schimba pansamentul şi îmi dădea ceva de mâncare din porţia ei. Până să vin în acest cămin, nu am auzit o vorbă bună de la cineva.”

„Nu ştiam ce să pansăm întâi: sufletul sau faţa”

Maica Dositeea Savin, coordonatoarea căminului, îşi aminteşte de ziua călduroasă de iulie, când a întâlnit-o prima dată pe vene­ra­bila doamnă: „Era atât de spe­riată! Credea că va fi respinsă şi de noi. I-am vorbit frumos, pentru că nu ştiam ce să pansăm întâi: sufletul sau faţa. Mi-am dat imediat seama de ce s-au grăbit să ne-o aducă. Era pansată şi avea un aspect atipic. Mirosea greu în jurul dânsei, a descompunere. Am luat-o direct în baie. Am spălat-o şi am scos mirosul acela greu produs de secreţii. Faţa îi era carne vie.”

În prima lună de internare, monahiile au ajutat-o pe doamna Ştefana să-şi înnoiască buletinul expirat. La 30 de zile, i-au făcut pri­mele investigaţii medicale. Re­zultatele au fost dezastruoase. Medicii care au interpretat tomografia i-au spus că va mai trăi o lună. Tumora malignă era răs­pân­dită în toată calota craniană până în hipofaringe, până în gât adică. Decesul ar fi survenit, potrivit estimărilor, fie prin hemoragie, fie prin asfixie. În acea lună august din anul 2015, mona­hiile şi personalul medical al aşezământului filantropic i-au administrat perfuzii, hemostatice în doze mari. „Mă duceam de multe ori la dânsa, era în pat, şi o v­e­deam cum se sufoca cu masa aceea de carne ulcerată. Nu putea respira de ani de zile. Bolta pala­tină era cuprinsă de tumoră. Aşteptam să se spargă şi în gură să nu mai poată înghiţi. În con­diţiile respective, doamna a participat la programul nostru edu­ca­ţional şi la repetiţiile pentru fes­tivitatea de Crăciun. Cu regret, eram pregătite de înmormântare, dar doamna Ştefana nu era gata să plece în lumea cealaltă. Avea o credinţă nezdruncinată în Dumnezeu. Pe mine m-a uimit. Un alt om în situaţia dânsei ar fi cârtit. «Dacă aşa mi-a dat Dumnezeu… Într-un fel e bine că mi-a apărut tumora acum. Copiii sunt mari. Ce m-aş fi făcut dacă mă îmbolnă­veam în tinereţe?»”, rememorează cu blândeţe maica Dositeea.

Minunea

Spovedită şi împărtăşită des, unsă cu mir de la candela Sfântului Luca al Crimeii, al cărui aca­tist monahiile i-l citeau în fiecare zi, împreună cu Paraclisul Maicii Domnului, bolnava aştepta decizia finală, venită de Sus. Şi a intervenit Dumnezeu. Când ar fi trebuit să moară în urmă cu patru luni, după cum i-au „prorocit” medicii, maica Dositeea a aflat de un tratament naturist: „Nu pun mare preţ pe un asemenea tratament într-o formă în care trebuie să intervii cu medicamente cu reacţie rapidă. Nu aveam timpul necesar ca un leac naturist să-şi facă efectul. Dar de la primele zile, am văzut cum tumora dă înapoi, se dezinflamează. A fost o lună în care nu a fost zi în care să nu-I dăm laudă lui Dumnezeu! Minunea era în faţa noastră! În fiecare zi, tumora se strângea, se micşora, doamna înghiţea efectiv bucăţi tumorale - vedeam mase gelatinoase, fibroase cum curgeau pe urofaringe. Aşa ceva nu am crezut să văd! S-a manifestat astfel toată luna septembrie şi apoi i-a apărut un năsuc. Şi mai frumos a fost când a început să respire. Nu mai respirase de ani de zile. Apoi, a început să vadă. Surprin­zător, dânsa a început să vadă cu ochiul acoperit de secreţii şi de ulceraţii. Între timp, ochiul stâng a fost operat şi a primit implant de cristalin artificial. Vreau să spun că nu tratamentul în sine a făcut minunea, ci puterea lui Dum­nezeu şi a sfinților Săi, fiindcă l-am recomandat şi altor pacienţi, fără rezultat însă.”

„Pe mine m-a vindecat Dumnezeu cu ajutorul măicuţelor şi al doamnelor doctor de aici. Aveam 36 de kilograme când am venit în cămin şi nu mă puteam baza pe ziua de mâine. Acum am 60 kg şi sunt bine. Dacă aş trăi încă o viaţă de acum încolo, nu aş avea suficiente cuvinte să le mulţumesc. Maicile îmi sunt foarte apropiate de suflet, la fel ca şi copiii şi nepoţii mei plecaţi în Anglia”, izbucneşte în plâns doamna Spilcă, eliberată de jugul bolii. Urma durerii i-a rămas pe chip: tumora i-a retezat o nară, a lăsat cicatrici. Asta, pe de o parte. Însă dacă privim atent, vedem familia obştii de la Mănăs­tirea Christiana în care s-a integrat şi de care nu se mai poate despărţi, liniştea sufletească, re­cu­noştinţa cu care trăieşte fiecare clipă a vieţii, dorinţa de a le ajuta pe semenele ei neputincioase. În­zestrată cu un suflet frumos, femeia a făcut un gest care i-a emo­ţionat pe mulţi: a doua zi, după ce a scăpat de pansament şi a simţit că se vindecase, şi-a donat părul bogat şi foarte lung pentru perucile destinate bolnavilor de cancer.

„Doamna Ştefana, v-aţi tămă­duit. Nu toţi oamenii ies învin­gă­tori din lupta cu cancerul. De ce credeţi că aţi primit a doua şansă la viaţă?”, vine firesc întrebarea. Bunica răspunde cu seninătate: „Am crezut în Dumnezeu de când mă ştiu. Totuşi, în viaţa mea nu am fost foarte evlavioasă. Am mers la biserică de sărbători. Am muncit de dimi­neaţă până seara. Am crescut trei băieţi mai mult singură. Ştiu atât: că ţineam post vinerea, nu mâncam până la apusul soarelui şi aprindeam candela pentru Sfânta Parascheva. Cred că Dum­nezeu rezolvă orice pro­blemă pe lumea asta, dacă vrea şi avem încredere în El. Credinţa stă în suflet, nu în faţadă. Poţi să ai de toate, dar dacă nu eşti stăpân pe credinţa ta...”


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!