Pe scurt, eternitatea

Ioan-Victor Popa, 04 Martie 2017

Dintre toate făpturile, creștinul are datoria asumată de a rămâne atemporal în mijlocul efemerului, de a atinge înălțimi ale spiritualității din cetatea de lut a trupului. Această aspirație spre ideal, atât de nebunească în lumea deșertăciunii, își găsește cu greu o deplină satisfacere în planul duhovnicesc, procesul de căutare al divinului prelungindu-se nesfârșit, până la înfricoșătoarea clipă a Judecății. Impresia de neîmplinire, de inconsistență a omului încadrat barbar în limitele materialului este consemnată în toate momentele istoriei prin prisma spiritualității: din cele mai străvechi timpuri, omul s-a găsit în căutarea unui sens al existenței, redescoperind treptat prezența lui Dumnezeu în intimitatea vieții. Periplul duhovnicesc capătă o nouă dimensiune odată cu minunea Întrupării și prilejul unei experiențe directe cu absolutul prin Persoana lui Hristos. Așa cum Fericitul Augustin descrie în „Confesiuni”, prin însăși construcția lui interioară, omul - cununa creației - este menit unei profunde foamete spirituale, căutând cu disperare Adevărul din care ne tragem esența și recunoscând cu bucurie amprenta Creatorului în jurul lui („Făcutu-ne-ai, Doamne, pe noi căutători către Tine și neliniștită va fi inima mea până se va odihni întru Tine”).

Totuși, viața pe care o ducem este lipsită de curiozitatea şi evlavia Revelației, de setea întrebărilor celor mari, bălăcindu-se mai degrabă într-un iaz de superficialitate și împietrire spirituală. Amăgiți de apa caldă, liniștită pe care ne-o oferă acest lac al frivolității, uităm că suntem în totală derivă de la idealul schițat de principiile hristice.

Personal, mă tem cel mai mult de pierderea empatiei, a căldurii sufletești și, deci, de adormirea inimii în întunericul păcatului, stare din care cu mari dificultăți și durere mai poți fi salvat. Mărturie ne stau marii convertiți ai creștinismului, care au simțit apropierea milei dumnezeiești, trezindu-i la realitatea conștiinței. Tranziția de la minciună la etern se realizează, așadar, prin mijloace anevoioase, care asigură totuși o revenire radicală (și deci mai trainică) la adevărata noastră menire. O comparație frumoasă și sugestivă în acest sens o găsim la Sfântul Vasile cel Mare, care asociază relației noastre cu Dumnezeu imaginea unei frânghii la capetele căreia stau Hristos, respectiv omul. Cu fiecare păcat, sfoara se rupe și ne îndepărtăm de Izvorul Vieții, însă dacă ne plângem cu sinceritate păcatele în fața cerului, Dumnezeu reînnoadă cele două bucăți, micșorând astfel distanța dintre El și om. Succesiv, înțelegând pedagogia divină și rolul educativ (paradoxal!) al păcatului, vom reuși să ne apropiem de El, fie cățărându-ne pe frânghie, fie dând curs invitației la Cina veșniciei.

Cu toții trebuie să aspirăm la o viață ghidată de lumina euharistică a Mântuitorului, ca pășind alături de „Lumina lumii” să nu ne rătăcim printre numeroasele iluzii ale societății de astăzi. Având mereu în gând porunca iubirii și vestitul dicton „Memento mori!”, vom putea în sfârșit păși în călătoria lungă spre desăvârșire și să punem în fiecare clipă sub semnul întrebării sinceritatea actelor noastre (inclusiv a credinței), dezbrăcându-le de mantia insalubră a superstițiilor și a derapajelor periculoase. Curățată astfel de adaosuri neplăcute, silueta interioară a creștinului se va apropia de imaginea Apostolilor, trezind chipul lui Hristos din forul lăuntric. Rugăciunea - mama tuturor virtuților - trebuie exersată temeinic pentru a accede la profunzimi superioare, urcând înspre infinit până la contopire.

În concluzie, această arhitectură simplă trebuie să stea la baza credinței noastre, îmbogățită pe zi ce trece la nivel teoretic și înnobilată de aplicarea legilor divine în perimetrul umanului. O existență construită pe aceste reguli își va compensa durata scurtă (o vagă picătură în oceanul eternității) prin mireasma pe care o emană și cu care se va identifica și dizolva după moarte. Să regăsim, deci, în noi energia și dinamica totalei încredințări în mâinile Domnului, ca la finele acestei vieți să-L întâmpinăm cu inimă curată pe Hristos!

Ioan-Victor Popa este elev în clasa a X-a A la Colegiul Național „Sfântul Sava”


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!