Pe uliţa Română, pe urmele contelui Saint-Aulaire şi ale lui Ionel Brătianu

10 Iulie 2007

▲ Rămasă peste veac, modesta locuinţă a contelui Saint-Aulaire, ambasadorul Parisului la Iaşi, între anii 1916-1918, din strada

Lascăr Catargi (fosta uliţă Română), se află la numărul 48, pitită într-o grădiniţă umbrită, mai sus de aceea cu numărul 44, unde,

în timpul refugiului, a locuit primul-ministru Ionel Brătianu (acum, sediul Radio Iaşi) ▲ Datorită rapidităţii cu care se produceau evenimentele, primarul Gheorghe Mârzescu - omul care a reuşit, în 1916, să asigure adăpost pentru vreo 300.000 de refugiaţi - gândise, probabil, că cei doi oameni însemnaţi - şeful guvernului României şi ambasadorul Franţei - trebuiau să se poată întâlni şi consulta cu uşurinţă ▲

Aflându-ne la a 90-a pomenire a durerosului an 1917 şi aşternându-se atâta uitare peste întâmplările zilelor sale, se cuvine să-i deschidem, măcar din când în când, albumul aducerilor aminte. Între paginile sale udate cu şiroaiele de lacrimi ale războiului, se află nume de vrednici trăitori prin devotamentul şi eroismul cărora s-a întregit mica Românie aproape de graniţele străbune. Dar nu-i mai ştie, mai nimeni, dintre cei tineri.

Vorbind despre Palatul Ghica din strada Musicescu (fostă Banu), în ziarul din 10 martie 2007, am evocat amintirea Legaţiei franceze, adăpostită în spaţiul său (1916-1918), dar am spus prea puţine despre ambasadorul Franţei la Iaşi, eminentul diplomat francez contele Saint-Aulaire (1866-1954), care o conducea cu mare înţelegere pentru ţara în care trăia. De ce? Dânsul nu şedea acolo. Avea găzduirea în altă parte, într-un cartier pe care îl vizităm azi.

Aşadar, pornim spre reşedinţa ambasadorului Parisului la Iaşi între anii 1916-1918. Un loc de mare însemnătate în zilele primului război Mondial, amplu implicat în istoria vremii şi a României şi total necunoscut astăzi.

Potrivit memorialistului Constantin Argetoianu, diplomatul locuia într-o „căsuţă curată, cu grădină, pe strada Lascăr Catargi, alături de Ionel Brătianu“, primul-ministru. Hazardul îi aşezase în apropiere, după unii contemporani, iar după alţii, primarul Gheorghe Mârzescu - omul care a reuşit să asigure adăpost pentru vreo 300.000 de „musafiri“ (refugiaţi), ce băteau la porţile târgului în toamna şi iarna anului 1916, când Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi Bucureşti erau căzute sub ocupaţie străină şi Iaşii deveniseră capitală a României, năpraznic ciuntită.

Brătianu a stat în casa în care acum este Radio Iaşi

Lui Ionel Brătianu i se rezervase casa Levin, după cum scria contemporanul I. G. Duca, sau Ralet (ori Bogdan, potrivit lui Argetoianu), clădire care adăposteşte astăzi Radio Iaşi. Era, ca şi acum, o clădire scundă, doar cu parter, unde primul-ministru ocupa un birou îngust‚ ce slujea şi drept sală de şedinţe pentru consiliile guvernamentale.

Datorită rapidităţii cu care se produceau evenimentele pe fronturile războiului, primarul gândise, probabil, că cei doi oameni însemnaţi - conducătorul guvernului României şi ambasadorul Franţei, de partea căreia trecuse şi ţara noastră, în august 1916 aliindu-se cu Antanta (Franţa-Anglia-Rusia-Italia-Belgia), trebuiau să se poată întâlni şi consulta cu uşurinţă.

Bucuros pentru victoriile oştirii române la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi oprirea invadatorilor la Siret, ministrul Franţei a fost apoi şi necăjit, contrariat şi întunecat, după Argetoianu. Rămasă singură pe frontul răsăritean în faţa forţelor Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia), după izbucnirea revoluţiei în Rusia şi retragerea acesteia din război, (încheind armistiţiu la Brest-Litovsk), România, trunchiată şi ameninţată cu ocuparea şi împărţirea între învingători, fusese silită să încheie şi ea armistiţiu (la Focşani, în decembrie 1917) şi apoi, să semneze Tratatul preliminar de Pace la Buftea şi Pacea înrobitoare de la Bucureşti, din 7 mai 1918. Drept consecinţă, ţara pierdea Dobrogea, plus vreo 5.600 km pătraţi de teritoriu, prin rectificări de graniţe şi mare parte din bogăţiile sale. Se acceptaseră grelele condiţii după un tragic Consiliu de Coroană, ţinut în palatul regal din strada Lăpuşneanu.

Ambasadorul, şi mai ales generalul Berthelot, militar disciplinat subordonat ministrului de război francez, cât şi unii dintre miniştrii Antantei erau îngrijoraţi că în urma acestei păci Puterile Centrale ar deveni mai periculoase pentru ţările lor. Scăpând de frontul răsăritean, puteau muta mai multe divizii din România pe frontul din vest.

Una dintre cerinţele păcii fiind şi îndepărtarea misiunilor militare aliate, generalul Berthelot a fost nevoit să plece din ţara unde venise în ajutor cu vreo 280 de ofiţeri, 20 de piloţi şi vreo 1.150 de subofiţeri şi soldaţi francezi.

La despărţire, în gara Socola, în martie 1918, promitea că se va întoarce victorios. Miniştrii Antantei rămâneau la Iaşi, mai departe, ţara obţinând un statut de strictă neutralitate.

Legaţia franceză din strada Banu era o „oază a speranţei“

Înţelegând deznădejdea populaţiei, ambasadorul francez a făcut din Legaţia ieşeană un loc de rezistenţă spirituală şi încurajare a celor deprimaţi de evenimente. Oraşul fiind izolat de fostele ţări aliate şi aflat sub supravegherea unei misiuni militare germane, trimisă la Iaşi, legaţia franceză din strada Banu devenea „oaza speranţei“ şi a credinţei în eliberare. În odăile sale, vizitatorii găseau pe mese buletine de ştiri, venite prin instalaţia de radio-telegrafie şi multă încredere în victoria finală, deşi uneori şi frontul apusean era dominat de centralişti.

Guvernul din Paris a trimis la Iaşi mari personalităţi ale culturii franceze, precum dramaturgul Robert de Flers, ducele de Luynes, ce răspândea în jur farmec şi încredere, Marchizul de Belloy (ataşat naval), cavaler fără frică şi fără reproş, mândru de dubla sa patrie, România şi Franţa, marchizul de Vogue, marchizul de Veysins şi doctorul Lancien. Între ei se afla celebrul gazetar E. Tavernier de la „Le Temps“, care se informa mereu de necesităţi şi probleme şi promova o atmosferă favorabilă României în presa parisiană.

„Prin figura sa de vechi diplomat ambasadorul răspândea în jur căldură şi ştia să întreţină speranţele.“ (C. D. Dimitriu, „Homage“)

Pentru a menţine spirtul şi încrederea, pe un perete afişase o mare hartă cu mişcările frontului occidental la care veneau s-o privească nenumăraţi ieşeni, la început cu discreţie şi apoi în pelerinaj. Se urmărea cu bucurie contraofensiva mareşalului Foch, care punea pe fugă trupele invadatoare.

În locuinţa lui Saint-Aulaire sosea chemarea Franţei pentru ridicarea României „îngenunchiate“

Unul dintre acei care avea să profite de vecinătatea locuinţelor celor doi demnitari, a fost ministrul României la Paris: Victor Antonescu. Puterile Centrale începând a pierde teren, învinse de forţele Antantei, la 27 septembrie 1918, Victor Antonescu era chemat la Quai dâOrsay (sediul Externelor franceze), unde ministrul de externe francez l-a informat că Bulgaria, secătuită, a ieşit din război şi cere armistiţiu. Condus la ministrul de război unde aştepta preşedintele Consiliului de miniştri, Clemenceau, acesta, cu vocea gravă, i-a prezentat situaţia de pe fronturi şi i-a arătat rolul pe care România putea „să-l joace încă în război alături de aliaţi“, propunându-i să plece în mare secret la Iaşi, prin Salonic, unde să ducă cuvântul Franţei regelui Ferdinand şi fostului prim-ministru, Ionel Brătianu, înlocuit la guvernare de generalul Averescu, pentru încheierea armistiţiului, şi apoi de Al. Marghiloman, filocentralist, pentru semnarea Păcii, ce se dorea cât mai acceptabilă.

Astfel, Victor Antonescu a primit un paşaport francez cu numele unui căpitan, Antoine Louis şi, dându-se drept corespondent de război, a pornit prin Roma către Salonic. Acolo urma să ia legătura cu generalul Franchet dâEsperey şi cu generalul Berthelot, conducătorii armatei franceze din Balcani, pentru a discuta propunerile concrete de cooperare cu armata română. Generalul Berthelot urma să treacă Dunărea în 15 zile şi dorea colaborarea cu trupele române pe care le admirase în marile bătălii ale verii anului 1917.

Îmbrăcat în uniformă de căpitan francez, urcat într-un avion Breguet 14 neînarmat, dotat doar cu busolă şi altimetru, pilotat de locotenentului Louis Noel, decanul aviatorilor de vânătoare şi recunoaştere, la 3/16 octombrie 1918, Victor Antonescu a pornit spre Sofia, de acolo la Dobrici. În 9/22 octombrie, pe la ora 11.50, a aterizat la vreo 16 km de Iaşi, în liziera unei păduri.

A coborât, s-a îmbrăcat civil şi a continuat, emoţionat, pe jos, drumul spre oraş, iar locotenentul Noel, potrivit consemnului, s-a ridicat în aer şi a aterizat, senin, pe aerodromul Iaşilor. Acolo a fost supus anchetei pazei militare, condus la Legaţia franceză, supărând pe ministrul Marghiloman, care l-a bodogănit pe Saint-Aulaire că nu respectă neutralitatea ţării, dar apoi a fost lăsat să plece cu consilierul de presă Robert de Flers, înapoi către Salonic.

Pe la ora 4 după-masă, a ajuns, anonim, şi Antonescu la domiciliul lui Saint-Aulaire. A sunat la poartă, un valet l-a primit şi l-a condus într-o cameră pregătită, unde i s-a servit o masă binevenită după lungul şi obositorul voiaj. A rugat apoi valetul să fie informat, tainic, vecinul Ionel Brătianu despre venirea sa. În câteva minute acesta a sosit, iar Antonescu i-a transmis mesajul verbal al lui Clemenceau, rezumat în cuvintele: „Români, fiţi gata!“, prezentându-i situaţia frontului: Armata Dunării cu trei divizii, condusă de generalul Berthelot, sosea în 15 zile la Giurgiu. Regele urma să schimbe guvernul filogerman cu altul, care să anuleze pacea nedreaptă cu Puterile Centrale, iar armata română să se alăture trupelor lui Berthelot şi generalului Franchet dâEsperey, ce înaintau prin Belgrad spre Budapesta.

Sosind acasă şi Saint-Aulaire, toţi trei au analizat, cu atenţie, situaţia şi consecinţele. S-a hotărât ca Victor Antonescu să rămână un timp ascuns la ambasador şi să se păstreze în taină prezenţa sa la Iaşi, căci în ministere se aflau ofiţeri ai puterilor Centrale pentru supraveghere.

La o întrevedere a venit şi generalul Constantin Prezan, fostul şef al Cartierului General, pentru analiza problemelor militare. El fiind mai prudent, fiindcă armata română era demobilizată şi lipsită de armament, Antonescu a subliniat gestul amical al Franţei, care dăduse comanda „armatei Dunărea“ generalului Berthelot - vechiul prieten al ţării - şi chema România alături de dânsa.

„Deşteaptă-te, române! Nu mai eşti singur. Adu-ţi aminte de Mărăşeşti!“

Apelul avu deosebită importanţă politică. Părăsind Antanta şi acceptând pacea cu puterile Centrale, România se afla într-o poziţie dificilă faţa de foştii aliaţi, care se îndreptau spre victorie „Pacea de la Bucureşti ne scosese fără voia noastră din rândul aliaţilor şi ne închisese drumul spre sala marei conferinţe de pace“ (C. Kiriţescu, „Istoria războiului pentru întregirea României“). Acolo aveau a se discuta revendicările naţiunilor şi România s-ar fi aflat în tabăra celor învinşi, fără nici un drept, învinovăţită pentru armistiţiu şi pace.

A doua zi, la locuinţa lui Saint-Aulaire au sosit „în secret, telegramele cu răspunsul regelui către preşedintele Poincare şi prim-ministrul Clemenceau, cât şi al lui Brătianu către Clemenceau, prin care erau informaţi că România avea în vedere mobilizarea. Le-a preluat ministrul Americii pentru a fi transmise pe ocolite, prin New-York la Paris, el fiind singurul deţinător de cifru pentru comunicaţiile radiotelegrafice. La 6 noiembrie, guvernul de conjunctură Marghiloman era înlocuit cu guvernul generalului Coandă şi se anulau toate înţelegerile şi legile scrise cu umilinţă sub dictarea inamicilor“.

Un mare afiş lipit pe zidul Legaţiei franceze din strada Banu şi apoi răspândit prin tot oraşul înfăţişa un ostaş francez îmbrăţişând un soldat român, negurat, căruia îi spunea: „Deşteaptă-te, române! Nu mai eşti singur. Adu-ţi aminte de Mărăşeşti!“

Amintindu-şi acele zile trepidante, Victor Antonescu nota: „Când, din timp în timp, voiam să văd pe Ionel Bratianu, escaladam zidul de separare, iar doamna Eliza Brătianu (soţia), după ce îndepărta servitorii, mă conducea la el“.

Îl considera pe Saint-Aulaire „artizanul unităţii franco-române“ care „a suferit cu noi şi a triumfat cu noi“ (V Antonescu - „Un curier de război“ în „Homage a monsieur de Saint-Aulaire“).

Mesajul adus de Antonescu a fost „semnalul întoarcerii în acţiune comună alături de aliaţi“ (Vintilă Brătianu). Ambasadorul Franţei reprezenta legătura cu familia europeană. Atunci când în Franţa nu se înţelegea situaţia gravă în care se afla mica Românie, rămasă singură după retragerea Rusiei din alianţa Antantei, Saint-Aulaire a fost acela care a reprezentat-o cel mai bine. Îi susţinea cauza ca un român, cu „tactul supleţea şi înţelegerea pe care numai el le avea“.

Dacă generalul Berthelot, ca militar, ar fi dorit, într-o vreme, rezistenţa României „până la capăt“, Saint-Aulaire, diplomat cu multă experienţă în Tunis, Maroc, America Latină, Austro-Ungaria, era mai înţelegător şi a rămas „un mare prieten al cauzei române“ (I. G. Duca), pe seama lui punându-se domolirea lui Clemenceau, supărat pe Brătianu pentru armistiţiu.

La Saint-Aulaire găseau înţelegere şi trimişii Sfatului Ţării de la Chişinău

Erau zilele lui martie 1918. Basarabia devenită autonomă, după izbucnirea revoluţiei bolşevice, la 24 ianuarie s-a declarat independentă. Curentul Unirii cu patria română era la ordinea zilei. Împreună cu alţi oameni politici, Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării din Chişinău, venea la Iaşi să discute cu autorităţile conduse de primul-ministru filogerman Alexandru Marghiloman, numit la 5/18 martie 1918. S-a propus Unirea. Era momentul. Dar exista şi întrebarea care muncea pe delegaţii Basarabiei: „Ce devenea Unirea făcută sub un guvern germanofil, dacă aliaţii (Antanta) erau victorioşi? Mai era valabilă? Se mai recunoştea această unire?“

Problema fiind însemnată, s-a socotit că trebuia să se afle şi punctul de vedere al miniştrilor ţărilor Antantei. Vizitând Iaşii în 23 martie 1918, Ion Inculeţ a vorbit cu reprezentantul Angliei - Barkley, al Americii -Vopicka, al Italiei - Fasciotti, primii doi încurajând ideea şi având unele reţineri al treilea. Exista şi preocuparea ca aliaţii să ajute, cu prioritate, independenţa Ucrainei, a Georgiei şi a Poloniei, care se desprinseră, de asemenea, din imperiul rus.

Seara, preşedintele Inculeţ s-a întâlnit şi cu reprezentantul ţării surori, Franţa. Spre uimirea sa, Saint-Aulaire i-a vorbit de „drepturile României“ cu aşa o afecţiune încât emisarul a rămas „emoţionat.“ „Da, poporul român trebuie să facă Unirea şi eu vă garantez că va trăi“, a spus Saint-Aulaire reprezentanţilor de faţă: „Faceţi Unirea cât mai iute posibil!“ (Ion Inculeţ, „Prima întâlnire cu Saint-Aulaire“)

Iar la 27 martie / 9 aprilie 1918, Sfatul ţării de la Chişinău hotăra Unirea.

Casa lui Saint-Aulaire era şi a speranţei ardelenilor

Aceeaşi prietenie o avea Saint-Aulaire şi pentru ardelenii aflaţi la Iaşi.

O dată cu încheierea armistiţiului României cu Puterile Centrale, s-a petrecut şi altă dramă: a tinerilor ostaşi şi ofiţeri ce alcătuiseră Corpului de Voluntari Ardeleni, veniţi din Ucraina, unde fuseseră prizonieri şi au fost primiţi cu flori şi urale în Piaţa Unirii (iunie 1917). La cererea învingătorilor, guvernul lui Averescu, cu strângere de inimă, a decretat desfiinţarea Corpului, cantonat la Hârlău, lăsând astfel în derută şi fără rosturi vreo 400 de ofiţeri şi vreo câteva mii de ostaşi, ironizaţi de gazetele centraliste. Aceeaşi soartă a avut-o şi Comitetul patrioţilor români din Ardeal şi Bucovina, în frunte cu poetul Octavian Goga, învingătorii cerând guvernului scoaterea lor din viaţa publică. Nemaiapărând, de nicăieri, nici o speranţă, în numele comitetului, A. Lepădatu şi M. Popovici au cerut o audienţă ministrului Franţei.

Cu bunăvoinţa caracteristică, dânsul i-a primit şi le-a propus o întâlnire discretă, în 7 mai 1918, acasă la el, pe „strada Română“, de faţă cu miniştrii Angliei, Italiei şi Americii. Au discutat toate soluţiile, contele Saint-Aulaire rămânând unul dintre principalii interlocutori şi susţinători al idealului lor de Unire a Ardealului cu România, aflată atunci în mare impas.

Lui Saint-Aulaire i-au trimis primul mesaj şi bucovinenii întruniţi la Cernăuţi, în Consiliul Naţional, din 28 noiembrie 1918, pentru proclamarea Unirii cu Patria, şi au primit salutul ambasadorului, în numele Franţei bucuroase de realizarea fraţilor români. Încet, încet, mica Românie întregită cu Bucovina, Basarabia, Banatul şi Ardealul devenea România mare.

De la Iaşi la Londra

Cum toate ale lumii au mersul lor, la sfârşitul lui ianuarie 1920, Saint-Aulaire, a părăsit ţara, plecând spre Londra, unde a primit o nouă misiune. La dineul de despărţire a exprimat recunoştinţa guvernului român ministrul Ştefan Ciceo Pop. Evocându-l cu duioşie, şi regina Maria a subliniat virtuţile neobositului prieten al poporului român, care a ştiut să întreţină „flacăra entuziasmului atunci când nici o încurajare nu venea de nicăieri“.

Activând neobosit şi ca director al publicaţiei „Revuedâhistoire diplomatique“, contele Saint-Aulaire s-a stins în anul 1954 şi-i mare păcat că este atât de uitat.

Rămasă peste veac, modesta locuinţă a contelui Saint-Aulaire din strada Lascăr Catargi (fostă Română) se află la numărul 48 şi este o casă de la stradă (construită prin 1896), pitită într-o grădiniţă umbrită, mai sus de aceea cu numărul 44, unde a locuit Ionel Brătianu (acum, sediul Radio Iaşi). Între ele, se înalţă acum blocul cu numărul 46, zidit prin 1956. În jurul reşedinţei lui Brătianu, mărginită cu grilajul din fier, parţial existent şi astăzi, se însorea o grădină, întinsă la vale până la strada Ralet, iar în deal, până la zidul casei generalului Gherculescu - gazda contelui Saint-Aulaire. Imobilul generalului - personalitate a vechiului Iaşi - mai avea şi clădirea din spate, înzestrată, prin 1923, cu etaj şi balcoane, cum mărturisesc documentele Arhivelor din dealul Copoului.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!