Pe urmele lui Noe (I)

După căderea în păcat şi alungarea din Rai, oamenii au continuat să mărească distanţa între ei şi Dumnezeu. După păcatul fratricid al lui Cain, omenirea s-a îndepărtat tot mai mult de viaţa virtuoasă care putea să îi aducă mântuirea. Astăzi vom vedea cum a hotărât Dumnezeu să spele păcatele omenirii din primele veacuri.

Motivul dezastrului

Văzând că s-au înmulţit păcatele şi răutăţile oamenilor pe pământ, Dumnezeu a hotărât să-i piardă (Cartea Faceri, cap. 6-9), doar Noe „aflând har înaintea Lui“. De aceea, Dumnezeu

i-a spus să construiască o corabie (arcă, a cărei dimensiuni sunt exact prezentate în Cartea Sfântă) pentru el, familia lui şi mai multe perechi de animale, căci pământul avea să fie acoperit de ape. În anul 600 al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a 27-a a acelei luni, ne spune Sf. Scriptură, „s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului“, aducând pe pământ un potop ce a ţinut 40 de zile şi 40 de nopţi. După acest răstimp, ploaia s-a oprit, iar corabia lui Noe a rămas pe Muntele Ararat (cap. 8, 4). O dată pe săptămână, Noe trimitea un porumbel pentru a obţine confirmarea că pământul s-a uscat. Când porumbelul nu s-a mai întors, Noe a ştiut că există şi alt undeva un loc uscat. Atunci a debarcat împreună cu familia şi cu animalele şi, în semn de recunoştinţă, a adus jertfă Domnului. Dumnezeu a binecuvântat pe Noe şi pe urmaşii acestuia, încheind cu ei un legământ potrivit căruia oamenii vor respecta legiuirile lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu va mai inunda niciodată pământul. Drept semn al acestui legământ a fost statornicit curcubeul.

Potopul, spun Sfinţii Părinţi, este vestirea Tainei Botezului, în care păcatul a fost omorât. Sfântul Ioan Damaschin scria că „primul botez a fost botezul potopului pentru curmarea păcatului“.

Anul potopului

În ceea ce priveşte anul potopului, din cartea Facerea aflăm că acesta s-a petrecut în anul 600 al vieţii lui Noe; textul masoretic îl plasează în anul 1656 după creaţie, Septuaginta în 2242, iar istoricul Iosif Flaviu în 2256. În comparaţie cu anul naşterii Mântuitorului, ar însemna că potopul a avut loc în anul 2350 î.Hr. (textul masoretic) sau în 3134 î.Hr. (Septuaginta).

Potopul în mitologia omenirii

Relatările despre potop sunt foarte răspândite în mitologia omenirii, exemple găsindu-se în Europa, Africa, America, Orientul Mijlociu, China. În mitologia greacă, omologul lui Noe era Deucalion, despre care amintesc Apollodor şi Ovidiu, în Metamorfoze. În textele indiene, se spune că un potop devastator a lăsat un singur supravieţuitor numit Manu, care a fost salvat de zeul Vişnu, sub înfăţişarea unui peşte.

În secolul al XIX-lea s-au descoperit, în palatul regelui Asirian Ashurbanipal (669-627 î. Hr.) de la Ninive, mii de tăbliţe de lut, printre care şi douăsprezece tăbliţe cu Epopeea babiloniană a lui Ghilgameş. În căutarea secretului vieţii eterne, eroul Ghilgameş a pornit într-o lungă călătorie spre Utnapishtim, singurul supravieţuitor al unui potop. Această poveste sumeriană, care datează din mileniul al III-lea î.Hr., are aproximativ aceeaşi structură ca şi episodul biblic şi e atât de vie ca şi cum ar fi fost redată de martori oculari. Povestea a fost tradusă, mai târziu, în acadiană, hitită şi greacă. Datorită asemănărilor dintre episodul biblic şi Epopeea lui Ghilgameş, unii cercetători ai Bibliei au presupus că relatarea potopului din cartea Facerea este bazată pe aceasta din urmă, însă exegeţii creştini sunt de părere că punctul de plecare al povestirii, potopul, este un fapt real, istoric. Ei afirmă că numeroasele detalii din cartea Facerea fac din acest episod o relatare vrednică de încredere, iar celelalte povestiri pe această temă se bazează pe acelaşi eveniment istoric, dar deformat de mitologie de-a lungul timpului.

Ce spun oamenii de ştiinţă

Unii geologi susţin că un potop la nivelul întregii planete chiar a avut loc, iar numeroase formaţiuni geologice de astăzi, cum ar fi straturile de fosile sau cele de sedimente, îşi găsesc explicaţia corectă în termenii unui potop global în trecutul nu foarte îndepărtat. Aceste afirmaţii sunt respinse de către alţi geologi, care susţin că pământul este foarte vechi, iar formaţiunile geologice s-au format pe parcursul a milioane de ani, iar un asemenea potop ca cel pe care ni-l relatează Biblia nu a avut loc niciodată. Cel mult poate fi vorba despre exagerări ale populaţiilor locale privind inundaţii foarte mari din regiunile Golfului Persic şi ale Mării Negre, în timpuri preistorice, susţin aceştia din urmă.

Numeroase ipoteze ştiinţifice moderne, plecând de la relatările tradiţionale, şi-au propus să identifice cauzele naturale care ar fi putut provoca un asemenea cataclism, însă nici una nu reuşeşte să acopere toate detaliile oferite de Biblie.

Ruinele arcei, loc de pelerinaj din secolul I d.Hr.

Potrivit cărţii Facerea, după potop, arca lui Noe s-a oprit pe Muntele Ararat, însă opiniile sunt încă împărţite. Tradiţia iudaică şi cea armeană admit că Muntele Ararat este locul în care s-a oprit corabia. Armenii afirmă că, în primul secol după Hristos, urmele acestei corăbii mai puteau fi văzute aici. Primii creştini din Frigia au ridicat în acel loc o mănăstire numită Mănăstirea Arcei, unde se sărbătorea în fiecare an ieşirea lui Noe din arcă, după potop. De asemenea, istoricul Iosif Flaviu (secolul I d.Hr.), în lucrarea Antichităţi iudaice, menţionează o tradiţie conform căreia oamenii vizitau locul de pe Ararat şi luau bucăţi de smoală din arcă pentru a le folosi ca amulete împotriva duhurilor rele.

▲ Cum arăta corabia lui Noe?

Potrivit cărţii Facerea, arca a fost construită din lemn de salcâm şi a fost acoperită cu smoală atât în interior, cât şi la exterior, având lungimea de 144 m (300 de coţi), lăţimea de 24 m (50 de coţi), iar înălţimea de 14,4 m (30 de coţi). Această proporţie dintre lungime şi lăţime este folosită de către arhitecţii navali de astăzi, rezultatul fiind o navă foarte stabilă, spre deosebire de cea în formă de cub descrisă în Epopeea lui Ghilgameş. Forma dreptunghiulară a corabiei şi dimensiunile sale arată faptul că nu a fost construită pentru navigare, ci pentru a transporta o încărcătură foarte mare şi pentru a pluti fără a fi răsturnată de valuri.

Trebuie menţionat faptul că, în Biblie, toate aceste măsurători sunt exprimate în unitatea numită cot. Aceasta reprezenta lungimea de la cotul unei persoane până la capătul degetului mijlociu, astfel că nu exista o măsură standard, excepţie făcând „cotul regal egiptean“, care era folosit doar în chestiunile juridice. De aceea, măsura de un cot diferea de la un om la altul, fapt pentru care măsurile corabiei lui Noe sunt diferite de la o măsurătoare la alta.

Unii Sfinţi Părinţi propun interpretarea dimensiunilor în sens simbolic. Clement Alexandrinul, spre exemplu, scrie: „Unii spun că cei trei sute de coţi sunt simbolul semnului Domnului (T - litera taf cu care vechii greci notau numărul 300 simbolizând Crucea). Cei 50 de coţi sunt simbolul nădejdii şi al iertării date în ziua Cincizecimii; iar cei 30 de coţi arată predicarea Evangheliei, că Domnul a început predica Sa când era de 30 de ani. Corabia e largă jos, unde stau dobitoacele, şi strâmtă sus, unde stă omul raţional“.

▲ Muntele Ararat, scanat de sateliţii CIA

În 2004, CIA a confirmat faptul că, la începutul anilor â90, specialiştii agenţiei s-au aflat în căutarea arcei lui Noe (primele imagini fuseseră luate în 1949 de un avion de spionaj american). Informaţia a fost publicată în revista „Insight Magazine“ şi în cotidianul „The Guardian“, fiind ulterior preluată de numeroase publicaţii străine şi româneşti. CIA confirmă că a folosit unul dintre sateliţii săi de spionaj, numit IKONOS, pentru a scana Muntele Ararat. Conform unor documente ale agenţiei, experţii CIA au găsit ceea ce ei au numit o „anomalie“, la 39 grade şi 42 minute latitudine nordică şi 44 grade, 16 minute longitudine estică. Agenţia americană a solicitat sprijinul câtorva geologi şi specialişti în fotografie, în ideea de a stabili dacă obiectul din fotografie este făcut de mâna omului sau este doar o formaţiune stâncoasă. În cele din urmă, experţii CIA nu au reuşit să găsească o explicaţie satisfăcătoare a imaginii, care, de atunci încoace, a fost numită „anomalia de pe Muntele Ararat“. Zece ani mai târziu, piloţii turci au reuşit şi ei să fotografieze locul cu pricina, noile imagini relansând teoria că arca lui Noe s-a oprit în vârful Muntelui Ararat. Pe ultimele imagini se văd nişte obiecte care par a fi bârne uriaşe de lemn.

Aceste fotografii sunt mai clare decât cele precedente, deoarece valul de căldură care a afectat zona a contribuit la topirea stratului de gheaţă care ascundea obiectul. Se presupune că cea mai mare parte a corabiei este intactă, fiind acoperită de zăpadă şi gheaţă pe tot parcursul anului, vizibilă numai în verile foarte călduroase.

În anii '90 s-au desfăşurat numeroase expediţii pe Muntele Ararat, dar nici una nu a demonstrat cu probe suficiente existenţa acolo a arcei lui Noe.