Pe urmele negustorilor bistriţeni…

După o călătorie aventuroasă pe serpentinele din Pasul Tihuţa, „polul frigului“ pe timp de iarnă şi patria verdelui în miezul verii, călătorii dornici să descopere ce are încă autentic de arătat România pot poposi în Bistriţa. Un oraş tipic ardelenesc, în care lucrurile şi locurile par desprinse din paginile cărţilor de istorie. Aici oamenii nu şi-au uitat trecutul, ştiu cu precizie cine le-au fost strămoşii, iar legenda aşezării e scrisă, dacă reuşeşti s-o descifrezi, în fiecare clădire istorică, în geometria străzilor înguste şi în stilul arhitectural specific. Iar dacă ai urechi de auzit şi răbdare de ascultat, poţi înţelege mai multe despre bistriţeni ascultând poveştile pe care pasagerii de ocazie ţi le dezvăluie într-un drum lung, cu un tren personal ce străbate munţii dinspre Vatra Dornei.

Povestea oraşului, aflată într-o călătorie de-o zi spre Bistriţa, cu un tren personal ce parcurge distanţele mai agale decât o trăsură veche, a fost un experiment probat personal. Bistriţenii sunt oameni calzi, molcomi, iar graiul local te cucereşte de la primul schimb de cuvinte. Aşa se face că încă înainte de a ajunge la destinaţie ştiam, din spusele vorbăreţilor mei interlocutori, cam tot ce ar fi trebuit să ştie un străin venit pe aceste meleaguri pentru prima dată: că Bistriţa a fost un important punct comercial pe harta târgurilor transilvănene, fiind aşezat la răscrucea unor importante căi de comerţ de veacuri bune, că pe străzile strâmte au locuit de-a lungul veacurilor nemţi, unguri, dar şi români în cea mai bună înţelegere şi că nu poţi să pleci din oraş până nu vezi Turnul Dogarilor şi celebra biserică evanghelică, cu turnul cel mai înalt din Transilvania.

Odată ajuns în gara din Bistriţa vă puteţi informa asupra posibilelor locuri de vizitat în popasul dumneavoastră prin acest oraş. Biroul de informaţii vă stă la dispoziţie, la fel ca şi chioşcurile cu pliante şi hărţi marcate cu cele mai importante puncte de atracţie. Prima vizită, vă garantez, veţi fi tentat s-o faceţi la Turnul Dogarilor, căci rar îţi mai este dat să întâlneşti în oraşele intrate în galopul modernităţii urme atât de autentice ale unei civilizaţii care s-a pierdut.

Aşa cum spun documentele istorice, acest turn este singurul dintre cele 18 turnuri câte a avut târgul Bistriţei, care încă se mai păstrează în formă intactă. Îl veţi recunoaşte uşor, după forma deosebită, odată ce veţi intra pe strada M. Kogălniceanu. Povestea celor 18 turnuri ce înconjurau, odinioară, oraşul, o ştie aproape orice localnic. Se spune că între anii 1464 şi 1484, în timpul domniei lui Matei Corvin, pentru o mai bună apărare, în jurul Bistriţei s-au ridicat ziduri fortificate de circa 4 km lungime şi de 4 m înălţime, acoperite cu şindrilă. Zidurile astfel construite au transformat oraşul într-o cetate, mai ales că erau prevăzute cu 18 turnuri de apărare, fiecare dintre acestea fiind încredinţat câte unei bresle, aşa cum se obişnuia în epocă (turnul rotarilor, dogarilor, frânghierilor, tâmplarilor, aurarilor, măcelarilor, şelarilor, fierarilor, croitorilor). Turnul Dogarilor a fost folosit, în trecut, ca spital pentru bolnavii psihic, dar şi ca loc de detenţie a prostituatelor, care erau puse în lanţuri înainte de a fi ţintuite la stâlpul infamiei, din Piaţa Centrală, unde gâdele oraşului le aplica lovituri cu biciul, înainte de a fi alungate din cetate cu măturile, de către femeile venerabile ale oraşului. Ulterior, turnul a funcţionat ca sediu pentru cercetaşii bistriţeni şi apoi ca azil de noapte. În prezent, în Turnul Dogarilor poate fi admirată o inedită galerie de păpuşi şi măşti, de circa 700 de exponate, creaţii ale baronului Alexandru Misiuga.

Biserica evanghelică, pecetea oraşului

Până în vara anului trecut, cei ce treceau prin Bistriţa puteau să ia cu sine la plecare, în fotografii şi amintiri, şi imaginea celui mai înalt turn din toată Transilvania al unei biserici, al bisericii evanghelice, clădire impunătoare situată în Piaţa Centrală a oraşului. Din nefericire, însă, în luna iunie a anului trecut, un incendiu devastator a deteriorat grav turnul, cel care dădea unicitate bătrânei biserici.

Biserica evanghelică, aşa cum arată documentele de atestare, datează de prin anii 1560-1563. Importanţa sa istorică este dată, însă, şi de existenţa, între zidurile sale, a celei mai vechi sculpturi gotice din Transilvania, reprezentând un cavaler, ce datează de la 1320. Turnul bisericii, distrus în incendiul de anul trecut, reprezenta, până nu demult, principalul punct de atracţie turistică al oraşului, vizitatorilor fiindu-le imposibil să plece fără o fotografie lângă veberabilul monument de arhitectură. Înainte de incendiu, turnul măsura 76 de m înălţime, iar vechimea sa era mult mai mare decât cea a bisericii în sine.

Sugăletele, piaţa de mărfuri a vechiului târg

O pagină din istoria comerţului înfloritor al acestui târg veţi răsfoi vizitând Sugăletele, un complex de 13 clădiri lipite între ele, construite prin secolele XV-XVI, reprezentând, practic, tipicul arhitecturii renascentiste din Transilvania. Sugăletele sunt formate din mai multe clădiri cu etaj, legate între ele printr-o serie de intrări spaţioase, ce formează o galerie cu 20 de bolţi. Poveştile locului spun că în interiorul acestor clădiri, vechii negustori bistriţeni şi cei de prin alte părţi îşi depozitau şi vindeau mărfurile.

Şi dacă tot am vorbit de monumente de arhitectură, nu plecaţi din Bistriţa înainte de a trece măcar prin faţa Casei Argintarului, o bijuterie arhitecturală, cu origini la începutul Renaşterii, dar şi pe la Casa „Ion Zidaru“, un alt monument arhitectural de la începutul secolului al XVI-lea. Şi pentru ca turul oraşului să fie complet, lăsaţi pentru final biserica minoriţilor, din Piaţa Unirii, cea mai veche clădire din oraş (1270-1280), clădirea Muzeului Judeţean (fostă mănăstire în secolul XIV) şi Casa de cultură „George Coşbuc“, clădire construită la sfârşitul secolului al XIX-lea şi plasată pe o parte din vechiul zid al oraşului, cel de care v-am povestit mai sus.

Aşadar, în trecerile mai lungi sau mai scurte prin zona Bistriţei, nu ezitaţi să faceţi un popas în „oraşul celor 18 turnuri“. Veţi întâlni oameni calzi, obiceiuri păstrate cu rigurozitate şi veţi descoperi o parte din istoria neştiută a negustorilor şi târgurilor transilvănene. Nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt; se poate proba.

▲ Mini-istoric al aşezării

Bistriţa este aşezată pe valea Bistriţei Ardelene, la poalele Munţilor Bârgăului, într-un peisaj montan aşa cum puţine mai sunt astăzi în România. Potrivit izvoarelor istorice, oraşul a fost menţionat pentru prima oară în documente la 1241. Apariţia sa este, însă, strâns legată de colonizarea grupurilor de populaţie germană, pe la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea, în zonă. Graţie aşezării sale într-un punct de intersecţie al unor importante drumuri comerciale, precum şi statutului său de important centru meşteşugăresc şi negustoresc, din anul 1353 Bistriţa primeşte dreptul de a ţine târg („bulgi“) anual de 15 zile şi însemnele unei steme proprii, un struţ cu potcoavă de aur în cioc, simbolizând hărnicia şi ocupaţiile locuitorilor săi. Astfel, Bistriţa avea să se transforme, în secolele XV-XVI, într-unul din cele mai importante oraşe din Transilvania, alături de Sighişoara şi Sibiu.

În 1876 Bistriţa a devenit reşedinţa comitatului Bistriţa-Năsăud, creat prin contopirea districtului românesc al Năsăudului, cu cel săsesc al Bistriţei, iar în anul 1968 a devenit reşedinţa actualului judeţ Bistriţa-Năsăud.

În prezent, oraşul are o populaţie de 81.467 de locuitori şi reuşeşte să-şi păstreze cu mândrie „fizionomia“ medievală atât de specială.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!