Pelerinaj în fiecare zi de marţi la cea mai veche biserică din Bucureşti

Grigore Radoslavescu, 14 Decembrie 2007

În centrul istoric al Bucureştiului, peste drum de vestitul Han al lui Manuc, se înalţă silueta impunătoare a unei biserici despre care puţini trecători ştiu că este cea mai veche biserică din Bucureşti, fost lăcaş de închinăciune pentru domnitorii Mihai Viteazul, Matei Basarab, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu şi alţi iluştri voievozi ai Ţării Româneşti din veacurile XVI-XVIII. Înconjurată de flori şi verdeaţă, biserica este şi astăzi o adevărată bijuterie a artei vechi româneşti din zona istorică a Capitalei, intrată într-un amplu proces de restaurare, aici deschizându-se, de curând, un vast şantier.

Biserica „Sf. Antonie cel Mare“ este unicul lăcaş de cult din România unde în fiecare zi de marţi este sărbătoare. Pentru că, fie iarnă, fie vară, fie viscol, ploaie sau arşiţă, aici, în fiecare marţi, de la ora 6:30 şi până seara, la orele 20:00, vin, într-un pelerinaj continuu, sute, şi uneori mii, de credincioşi din Capitală şi din toată ţara să se închine la icoana făcătoare de minuni a Sf. Antonie cel Mare şi să ia parte la slujbele de dimineaţă şi de după-amiază.

Mircea Ciobanul, ctitorul de la 1559

Veche capitală a Ţării Româneşti, oraşul Bucureşti păstrează numeroase monumente de artă medievală, printre care o serie de biserici şi mănăstiri vechi construite în secolul al XVII-lea, când oraşul a devenit reşedinţă statornică a voievozilor munteni. Dintre toate lăcaşurile de cult existente pe atunci la vechea Curte Domnească - numită, după părăsirea ei, în 1775, Curtea Veche -, a supravieţuit timpului doar Biserica „Sfântul Antonie cel Mare“, numită la început biserica Domnească Mare, iar ulterior Buna Vestire.

De când datează biserica?

Iată o întrebare la care au încercat să răspundă mulţi istorici şi cercetători bisericeşti, începând cu N. Stoicescu, Radu Poescu, Ştefan Olteanu, D. Almaş, Nicolae Vătămanu, M. Cazacu, Panait I. Panait, O. Greceanu, Cristian Moisescu, preotul Ioan Dărvărescu şi terminând cu arhim. Visarion, preotul Dinu Provian şi chiar marele istoric N. Iorga.

Cu toate că există unele diferenţe de opinii, cei mai mulţi dintre aceştia sunt de acord că trebuie luat ca reper de bază pisania pusă de Ştefan Cantacuzino deasupra uşii de la intrare, pisanie care a înlocuit vechea inscripţie din secolul al XVI-lea şi în care stă scris: „Aceastâ sfântă şi dumnezeiască biserică, unde să cinsteşte hramul Blagoveştenia preaslăvitii Născătoarii de Dumnezeu şi pururea Fecioarii Mariei, din temelia ei iaste zidită de bătrânul Mircea vodă şi în urmă de fiiu-său, Pătraşco vodă, cu fraţii săi, Radul şi Mircea cel Tânăr, o au înfrumuseţat şi o au zugrăvit“.

Mircea Vodă din pisanie este, potrivit celor mai mulţi dintre istorici, Mircea Ciobanul, care a domnit, prima oară, între anii 1545-1553 şi, a doua oară, între 1558-1559, în scaun urmându-i fiul, Petru cel Tânăr (1559-1568). Din pisanie rezultă deci că biserica a fost zidită de Mircea Ciobanul, în a doua domnie, fiind terminată şi zugrăvită de urmaşul său, Petru cel Tânăr. La această mărturie se adaugă şi Cronica ţării, redactată în secolul al XVII-lea, pe baza unor însemnări mai vechi, în care se afirmă că Mircea Ciobanul ar fi făcut „biserica cea domnească din Bucureşti“, unde a fost îngropat la 21 septembrie, în anul 1559, an acceptat pentru terminarea construcţiei lăcaşului. Într-un alt act domnesc de cancelarie la 13 mai 1563 este amintită prima oară biserica domnească de curând terminată. Paternitatea lui Mircea Ciobanul asupra lăcaşului i-a fost recunoscută şi prin faptul că portretul său şi al doamnei Chiajna - apriga fiică a lui Petru Rareş şi soţia lui Mircea Vodă - se păstrează în pictura votivă, aflată pe latura vestică a peretelui.

Biserică pentru înscăunarea domnitorilor

Numeroase alte documente istorice menţionează şi faptul că, în aceeaşi perioadă cu biserica, Mircea Ciobanul a întreprins o serie de lucrări de refacere la vechea reşedinţă domnească din Bucureşti, căreia îi lipsea, la acea dată, un lăcaş de rugăciune. Acest lucru se întâmpla într-o etapă în care oraşul Bucureşti cunoştea o puternică dezvoltare economică, îndeosebi în domeniul meşteşugurilor şi comerţului. Dovadă că, după construirea ei, noua curte domnească a devenit centrul oraşului.

Pe lângă ea, trecea Uliţa Mare, în jurul căreia s-au aşezat meşteşugarii şi negustorii din Capitală. Uliţele unde s-au stabilit aceştia - numite mai târziu Blănari, Şelari, Mămulari, Boiangii, Bărbieri, Lipscani - se găseau în preajma curţii domneşti; tot în această zonă exista şi „pazarul“ (piaţa) oraşului, amintit prima oară la 13 mai 1563, în acelaşi document cu biserica domnească. Datorită concentrării vieţii economice, tot aici se vor construi, de la sfârşitul secolului al XVII-lea, cele mai numeroase hanuri: Şerban Vodă, Sf. Gheorghe Nou, Sf. Ioan Grecesc etc.

Plasarea monumentului în contextul clădirilor curţii domneşti este dovedită şi de faptul că peretele de est al palatului voievodal se află la numai 10 m faţă de intrarea în biserică, aproximativ pe axul longitudinal al lăcaşului păstrându-se, în zidul edificiului domnesc, culoarul de intrare spre sala tronului şi spre apartamentele domneşti. Aceasta dovedeşte apropierea dintre casele domneşti şi biserică, unde accesul se făcea direct din palat.

Prin aceasta şi prin faptul că lăcaşul avea un aspect policrom deosebit de bogat dat de învelitorile sclipitoare, frumuseţea profilelor soclului, forma artistică a cornişei, firidelor, turlei şi faţadelor cu podoabe de arcaturi şi panouri de cărămidă aparentă, biserică domneasc era, la acea vreme, cea mai importantă construcţie religioasă din Bucureşti, simbol pentru evoluţia arhitecturii româneşti, exemplu remarcabil de logică constructivă, de juste formule decorative aplicate unui material puţin pretenţios, maleabil şi destul de durabil, cum este cărămida.

La icoana făcătoare de minuni

Cu mult înainte de vremurile noastre, biserica purta numele de „Buna Vestire“. Acesta îi era şi hramul, unicul de altfel.

Se ştie că la 1847 a avut loc un mare incendiu în Bucureşti, care a afectat marea parte a oraşului. Aici, lângă Curtea Veche, în piaţa din faţa ei, se afla o închisoare, o puşcărie, care avea în incintă o biserică cu hramul Sf. Antonie cel Mare. La incendiul respectiv a ars totul în această zonă, şi puşcăria şi biserica ei, şi clădirile din jur. Dar „din dumnezeiască pronie“, Biserica „Buna Vestire“ nu a fost mai deloc afectată. Era al treilea incendiu prin care trecea şi căreia îi supravieţuia, în condiţiile în care de pe urma pârjolurilor nu rămânea cam nimic în picioare.

„Minunea care s-a întâmplat cu biserica noastră - ne-a spus părintele Gheorghe Zaharia (foto) - s-a petrecut şi în curtea închisorii, dar nu cu clădirea în sine, ci cu icoana Sf. Antonie cel Mare, care nu a ars, care a fost scoasă nevătămată din pârjol. Era singura icoană, singurul obiect, singura bucată de lemn scoasă întreagă din foc, ca şi când nu ar fi trecut nimic peste ea, doar ceva praf şi ceva funingine. Eclesiarhul bisericii noastre de atunci, părintele Visarion, a luat icoana de acolo şi a adus-o la Buna Vestire. De atunci biserica noastră a preluat şi hramul bisericii arse. În timp, datorită minunilor săvârşite de icoană în cazul celor ce s-au rugat la ea - vindecări de boli, ajutorări la necazuri, aducerea de rod în gospodării, întemeierea de familii, spor în case etc - sărbătoarea Sfântului Antonie cel Mare a devenit tot mai importantă. Alinarea găsită la această icoană şi în rugăciunile înălţate aici în fiecare marţi de către credincioşi, împreună cu toţi preoţii slujitori,

s-a dus în toate cartierele Capitalei, în oraşele din jur şi mai departe. Din om în om, din vorbă în vorbă.

Prea Fericitul Teoctist o numea uneori şi «biserica rugătoare pentru săraci», pentru că aici îşi găsesc alinare şi ajutor mulţi dintre cei care au dificultăţi financiare: bani de recuperat, datorii de plătit, solicitări de amănări la plăţi, de ştergerea a unor debite ş.a.m.d. Noi aici citim deseori şi pomelnicele celor care nu au bani să şi le plătească. Şi oamenii ştiu acest lucru, iar când au bani vin şi ajută biserica foarte mult, ca recunoştinţă, ca mulţumire. Astfel, prin tradiţie, s-a ajuns ca sărbătorirea Sf. Antonie cel Mare să se facă aici în fiecare zi de marţi, când expunem icoana în curtea bisericii şi credincioşii vin să se închine de dimineaţă şi până seara.“ Marţea, oamenii dau acatiste, preoţii slujitori ţin două rânduri de slujbe, dimineaţă şi după-amiaza, spovedesc, împărtăşesc şi se roagă pentru şi împreună cu credincioşii. Ziua de marţi este considerată de toţi credincioşii din Capitală şi pelerinii din alte zone care vin aici ca fiind cea mai importantă pentru a aduce slavă lui Dumnezeu şi a se ruga la Sf. Antonie cel Mare.“

O bijuterie în mijlocul şantierului

Bunul Dumnezeu i-a ajutat preotului Zaharia şi, fără să întâmpine prea multe oprelişti, s-a reuşit construirea uşii în zidul monument-istoric gros de peste un metru. A urmat apoi Sfânta Masă, a cărei placă era deteriorată. Primind binecuvântarea Chiriarhului, Sfânta Masă a fost înzestrată cu o placă nouă, frumoasă, de marmură albă. Pe de altă parte, având experienţa dobândită la biserica din cartierul de blocuri Griviţa, părintele Zaharia a ţinut să creeze şi aici condiţii adecvate pentru enoriaşii şi pelerinii care vin la biserică din diferite colţuri ale Capitalei şi chiar din provincie. Aşa că, a instalat aparate de aer condiţionat în incinta bisericii, a refăcut mobilierul interior, a amenajat două grupuri sanitare foarte moderne în curtea interioară şi a început ambientarea spaţiului exterior, astfel încât biserica să arate ca o bijuterie în mijlocul şantierului din centrul istoric al Bucureştiului.

Restaurare după 160 de ani

Însă, cea mai însemnată şi cea mai dragă lucrare la care a purces preotul Zaharia a fost restaurarea picturii executate în 1847 de renumitul pictor bucureştean al acelor vremuri: Constantin Lecca. Din momentul obţinerii avizelor şi aprobărilor, în numai şase luni, echipa angajată a reuşit să execute întreaga lucrare. O lucrare minunată, începută în primăvară şi terminată de curând, o lucrare pe care am admirat-o şi noi şi care întrece orice imaginaţie în materie de restaurare. Aşa că pelerinii aflaţi în trecere sau la cumpărături în Piaţa Unirii au la îndemână posibilitatea să se abată, cale de câteva zeci de metri din drumul lor, şi să intre în biserica din spatele Hanului lui Manuc spre a se închina, dar şi spre a admira o pictură unică în felul ei, executată în urmă cu 160 de ani, dar care este tot atât de vie ca şi atunci, păstrând însă patina timpului. Rareori ne-a fost dat să întâlnim o pictură veche de peste 150 de ani atât de bine restaurată.

Concomitent cu restaurarea picturii, preotul Zaharia s-a îngrijit, tot în lunile din urmă, de amenajarea unui magazin modern de obiecte şi cărţi bisericeşti. Oricine vizitează magazinul rămâne plăcut impresionat, nu numai de simţul artistic, manifestat prin aranjarea cărţilor şi obiectelor în rafturi, ci şi de atmosfera plăcută şi îmbietoare pentru cei care îi trec pragul, de amabilitatea şi profesionalismul vânzătorului, de mobilierul interior ales cu gust , dar mai ales de preţurile foarte accesibile practicate la vânzări.

Catapeteasmă nouă

Cum era de aşteptat, odată finalizate lucrările de restaurare a picturii, părintele Zaharia a început demersurile pentru dotarea bisericii cu o nouă catapeteasmă. Ca şi în celelalte cazuri, acelaşi drum al birocraţiei şi stufărişului aprobărilor de tot felul. Cu documentaţia, profesionist întocmită de domnul Dorin Handrea, specialist în domeniu, biserica a obţinut toate avizele necesare, urmând ca în cel mai scurt timp să se înceapă şi această lucrare. Se speră că restaurarea o va face tot autorul documentaţiei tehnice, un specialist în domeniu, recunoscut pe plan naţional, prin arta şi evlavia cu care execută asemenea lucrări, după un ritual propriu, bazat pe post şi rugăciune.

L-am întrebat pe părintele Zaharia dacă, după terminarea catapetesmei, are de gând să se oprească aici cu lucrările. Nici vorbă. Părintele Zaharia doreşte ca biserica să fie un „înaintemergător“ în această zonă istorică centrală a Capitalei , în ceea ce priveşte lucrările de reabilitare, reînfrumuseţare şi redare, locuitorilor bucureşteni, a perimetrului istoric atât de mult aşteptat de câteva decenii bune.

Casă pentru preţioasele obiecte de cult

Pentru început, părintele Zaharia doreşte să se concentreze pe două proiecte: Muzeul colecţiilor de cărţi şi obiecte bisericeşti „Bunavestire“ şi Sala social-culturală „Sf. Antonie cel Mare“.

„Avem foarte multe obiecte de valoare, icoane frumoase, vechi, obiecte de cult, vase liturgice, pe care le păstrăm în bune condiţii, într-o sală specială. Apoi avem o icoană pictată la 1842, singura păstrată din cele care împodobeau catapeteasma făcută de Ştefan Cantacuzino, reprezentând una dintre scenele cu o profundă simbolistică în mistica ortodoxă: arătarea celor trei îngeri ai lui Avraam la stejarul lui Mamvri. Noi vrem să reconfigurăm etajul clădirii administrative şi, din două sau trei încăperi, să realizăm un muzeu după toate regulile. Un muzeu în care pelerinii, turiştii care vin la Curtea Veche în număr foarte mare, elevii, studenţii de la Arte şi toţi pasionaţii de istoria Bucureştiului să poată descifra trecutul Capitalei şi, mai ales, să înţeleagă cum se desfăşura viaţa religioasă la Curtea Veche cu secole în urmă. Evident, şi pentru acest proiect, deşi avem clădire foarte bună, spaţii excelente, dotate cu sisteme de protecţie şi securitate electronică, ajungem din nou la avizele şi aprobările de care v-am vorbit. Avem însă încredere în puterea Sfântului Antonie cel Mare care, suntem convinşi, ne va ajuta aşa cum a făcut-o de atâtea ori. Sperăm să le obţinem în cel mai scurt timp şi să trecem, împreună cu specialiştii, la regândirea spaţiului, la designul interior, alegerea mobilierului pentru exponate ş.a.m.d. Am citit în „Lumina“ despre sfinţirea muzeului bisericii vechi de două sute de ani din Pipirig. Dacă părintele Bistriceanu a reuşit să ctitorească un asemenea muzeu de parohie, într-un sat, noi de ce nu am putea, în plin centru istoric al Bucureştiului. Vedeţi ce înseamnă să avem propria presă bisericească!? Şi din acest punct de vedere este o mare binecuvântare că îl avem pe Prea Fericitul Daniel în fruntea Bisericii Ortodoxe Române, care a fondat, pe lângă Radio şi Televiziunea „Trinitas“, şi primul cotidian creştin din România. De aceea, în semn de preţuire şi de recunoaştere a valoroaselor iniţiative şi realizări ale Prea Fericirii Sale în domeniul mass-media, mult sporite şi îmbogăţite acum prin constituirea la, Patriarhie, a Centrului de presă „Basilica“, şi biserica noastră a dorit să se înscrie, încă de la început, printre ctitorii acestuia, contribuind cu suma de un miliard de lei vechi la achiziţionarea de aparatură, mobilier şi amenajarea de birouri şi studiouri“, ne-a spus cu bucurie şi mulţumire preotul Zaharia.

Multimedia la vechea biserică

Cât priveşte celălalt proiect, se intenţionează ca la unul dintre subsolurile clădirii anexe să se amenajeze o sală mare, multifuncţională, modulară, dotată cu calculatoare, monitoare, aparatură de înregistrare, redare şi proiectare, în sistem „multimedia“, care să fie folosită pentru activităţi cultural-educative, ore de religie, lecţii de cateheză, lectură individuală, seri spirituale, prezentare de carte, informări în limbile engleză, franceză şi germană şi chiar simpozioane, mese rotunde, miniconferinţe pe diferite teme. Iniţiativa este demnă de toată lauda, pentru că la Biserica „Sf. Antonie cel Mare“ se perindă săptămânal, mai ales în zilele de marţi, un număr foarte mare de pelerini şi credincioşi din toată ţara şi din străinătate care doresc, în completarea mult folositoarelor ceasuri petrecute în rugăciune la slujbe, la icoana Sf. Antonie, să ia parte, pe parcursul zilei liturgice, şi la alte activităţi adiacente. De pildă, să fie informaţi despre cărţile puse în vânzare la magazin, despre semnificaţia obiectelor expuse în muzeu, să se documenteze în legătură cu viaţa la curte a foştilor domnitori şi voievozi munteni, cu evenimentele din trecutul îndepărtat al Capitalei. Şi astfel, credincioşii vor putea petrece, cu adevărat, la Biserica „Sf. Antonie cel Mare“ o zi duhovnicească, încărcată de rugăciune, evlavie şi spiritualitate.

Ne-am despărţit cu greu de părintele Zaharia şi de Biserica Sf. „Antonie cel Mare“. Aceasta pentru că era într-o zi de marţi. Nu tocmai călduroasă, ba chiar cu temperaturi sub zero grade, la primele ore ale dimineţii, când grupurile de pelerini începeau să se aşeze la rând pentru a se închina la icoana făcătoare de minuni scoasă în curte şi apoi să participe la slujbele din biserică. Nu bătuse încă clopotul ora 8.00 şi biserica, după cum a surprins şi obiectivul aparatului foto, era plină de credincioşi, încât nu mai puteai nici să intri, nici să ieşi. Şi la fel în curte, pe mai multe rânduri, până aproape de cele două mari bulevarde ale Capitalei, 1848 şi Splaiul Independenţei, sute şi sute de credincioşi aşteptau într-o ordine desăvârşită să parcurgă traseul: închinare la icoana Sfântului, aprinderea lumănărilor, predarea pomelnicelor, participarea la Acatist, la slujbele de mulţumire, la spovedania şi binecuvântarea preoţilor slujitori.

Trei preoţi slujitori la Biserica „Sf. Antonie cel Mare“

Dintre cei trei preoţi ai celei mai vechi biserici bucureştene, cea mai mare vechime o are pr. Romulus Stănculescu. Acesta slujeşte aici din anul 1987. A slujit anterior anului la parohia Udeni, din judeţul Teleorman unde, de asemenea, a avut o contribuţie importantă la consolidarea bisericii din sat şi la crearea unei atmosfere de dragoste şi bună înţelegere în comunitatea locală şi în parohie.

Părintele Stănculescu este cunoscut ca un preot înţelept, bun sfătuitor, îngăduitor şi bun ajutător pentru preoţii tineri cu iniţiativă şi cu preocupări în folosul bisericii şi al parohiei.

În ultimii ani, de când a venit părintele Zaharia, acesta i-a acordat tot sprijinul pentru transpunerea în practică a marilor proiecte pe care acesta le-a iniţiat pe linia reînnoirii din temelii a bisericii-monument istoric.

Deşi aflat în funcţie de preot slujitor doar de trei ani, pr. Gheorghe Zaharia, consilier patriarhal, este cel mai activ în parohie. A absolvit Seminarul Teologic în 1979 şi Facultatea de Teologie în 1987. A fost hirotonit diacon şi preot în anul 1982, pe seama parohiei Făcăieni, din judeţul Ialomiţa, unde a slujit până în 1996, când a fost transferat la Bucureşti. Despre primii ani de slujire în Bucureşti şi despre realizările care au transformat Biserica „Sf. Antonie cel Mare“ într-un important loc de pelerinaj în fiecare zi de marţi, părintele Zaharia ne-a spus:

„Înainte de a fi preot aici am slujit la biserica «Sf Gheorghe» - Griviţa, împreună cu părintele Dumitru Găină, unde mi-am şi început «ucenicia», ca să zic aşa, pentru Capitală. Acolo am învăţat multe lucruri în ceea ce priveşte arta construcţiilor, pentru că acolo am şi avut foarte multe lucrări de executat, dintre care aş aminti: reparaţiile la exteriorul bisericii, restaurarea picturii, construcţia unei noi şi frumoase capele, a unui nou lumânărar, amenajarea de grupuri sanitare, înzestrarea cu instalaţii de aer condiţionat, cu mobilier, cu centrală termică etc. Îndeplinind însă şi sarcini la Patriarhie, în calitate de consilier patriarhal, vrednicul de pomenire patriarhul Teoctist a rânduit să fiu mai aproape de Palatul Patriarhiei, distanţa din Griviţa fiind prea mare pentru a îndeplini în bune condiţii sarcinile şi într-o parte şi în alta. Iar post liber, la o biserică centrală, era numai la «Sf. Antonie cel Mare», unde preotul Dinu trecuse la Domnul. Aşa am ajuns aici, pe 25 martie, 2005, de Buna Vestire, unde a trebuit să o iau de la zero. Dar poate că aşa ne e dat nouă, preoţilor, nu numai să slujim la altar, ci şi să ctitorim lăcaşuri de cult pe unde trecem.

Venind la Biserica «Sf. Antonie cel Mare», iarăşi am început cu lucrări destul de mari şi de importante. Şi mai ales problematice, pentru că aveam de executat lucrări la cea mai veche biserică din Bucureşti, unul dintre cele mai importante monumente istorice din Capitală. Or, la un astfel de obiectiv nu sunt atât de grele lucrările de făcut pe cât sunt obţinerea avizelor, luarea aprobărilor de la diferite structuri ale administraţiei centrale şi de sector, direcţii ministeriale, regii şi tot felul de furnizori de servicii. La o aşa biserică-monument istoric nu poţi muta nici o cărămidă fără să ai câteva zeci de aprobări pe care, dată fiind birocraţia oraşului, nu le obţii decât după ce baţi luni şi luni pe la diferite uşi. Şi, bineînţeles, dacă ai toate documentaţiile, proiectele, memoriile tehnice şi expertizele specialiştilor întocmite aşa cum cere legislaţia. Spre exemplu, primul lucru de care m-am izbit a fost faptul că biserica nu era prevăzută, din construcţie, cu uşă de acces la sfântul altar. Era o mare dorinţă şi a preoţilor de dinainte, nu numai a mea, să avem uşă de acces din exterior la altar, deoarece, mai ales în zilele de marţi, pe timpul slujbelor, cu biserica arhiplină, noi rămâneam pur şi simplu blocaţi în altar. Dacă mai adăugam şi faptul că la intrare exista un singur rând de uşi, cu deschidere spre interior, vă închipuiţi pericolele în caz de incendiu, de cutremur sau de alte catastrofe“.

Din data de 21 noiembrie a.c., Biserica „Sf. Antonie cel Mare“ are încă un preot slujitor, în persoana pr. Ciprian Apetrei, consilier patriarhal, directorul postului de radio Trinitas. Cu prilejul instalării sale ca preot la această biserică, pr. Ciprian Apetrei a declarat: „Vreau să ajut pe cât mai mulţi dintre credincioşii noştri să se mântuiască, pentru că preotul nu se poate mântui decât prin mântuirea credincioşilor.“


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!