Pelerinaj la Marsilia

Era o zi rece la Marsilia. Am aflat cu surprindere că şi aici cerul nu e totdeauna strălucitor şi senin până dincolo de orizont. Se făcuse întuneric în miezul dimineţii, ploua în rafale, iar vântul îngheţat şi umed îmi tăia răsuflarea. Dorisem de mult să ajung aici, în sudul Franţei, pentru a vizita Mănăstirea Saint-Victor din Marsilia, unde sunt aşezate moaştele Sfântului Ioan Casian. Simţeam cum mâinile şi picioarele îmi îngheţau din ce în ce mai tare, senzaţie la care, recunosc, nu mă aşteptasem.

M-am salvat într-o cafenea din port, unde am cerut imediat chelneriţei o cafea mare şi fierbinte. "Da", mi-a răspuns ea râzând, "azi au venit o sumedenie de bretoni la noi şi au adus vremea rea cu ei." Probabil că starea mea congelată a impresionat-o, pentru că aproape instantaneu am primit o ceaşcă mare de cafea tare. Şi cum viaţa începea să-mi surâdă iarăşi, am ţinut neapărat să-i explic că nu sunt breton şi, în consecinţă, nu sunt vinovat pentru frigul de afară. "Ştiu", mi-a răspuns cu acelaşi zâmbet, "sunteţi român, bretonii au un alt accent." Câteva minute mai târziu tânăra femeie mi-a arătat din uşa cafenelei cum se merge către "Saint-Victor". Auzise şi ea de moaştele sfântului român, care "a fost pe vremuri, se pare, un om important".

Se ajungea chiar mai uşor decât îmi închipuisem. Pe latura din stânga portului se urcă până la vârful colinei. Acolo tronează, impunătoare şi elegantă, silueta Bisericii Saint-Victor, asemănătoare unei fortăreţe de necucerit. Turnul clopotniţei, înalt şi solemn, pare a păzi intrarea în port. Din acest loc marinarii se despart de tot ce le este drag, dar turnul se poate vedea încă mult timp, de pe mare, făcând, poate, mai uşoară despărţirea grea, cu gândul că în ziua reîntoarcerii tot el este acela care-i va primi primul. La înapoiere, acelaşi turn se întrezăreşte de departe, mărturie sigură că se ajunge acasă, bucurie ştiută de fiecare, binefăcătoare pentru suflet şi trup, semn al ordinii rânduite de Dumnezeu, când fiecare îşi găseşte un colţişor în care să-şi afle liniştea.

Am intrat în biserică cu sentimentul unei revederi

Îmi aminteam de mănăstirea din Dobrogea, construită pe locul naşterii Sfântului Casian. Acolo am stat mult de vorbă cu încă foarte tinerii călugări ai mănăstirii, preoţi cucernici, teologi competenţi, intelectuali cultivaţi, conştienţi de menirea lor. Acum eram la Marsilia, unde sfântul a întemeiat o mănăstire pe la anul 435, pe locul unde era îngropat Victor, soldat roman, martir creştin, care a preferat să moară decât să renunţe la credinţa în Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Sfântul Ioan Casian a dat un nou impuls ascetic şi liturgic, astfel încât în scurt timp mănăstirea a devenit cea mai importantă aşezare monahală din apusul Europei. La 1362, stareţul Guillaume Grimoard a fost ales papă, sub numele de Urban al V-lea. Chiar dacă în secolele al XV-lea şi al XVI-lea mănăstirea nu a mai cunoscut aceeaşi înflorire spirituală, ea şi-a continuat existenţa până la Revoluţia franceză, când a fost desfiinţată.

Nu m-am simţit nici o clipă strivit de arcadele gotice ale clădirii. Chiar dacă era destulă lume în biserică, nu se auzea nici un zgomot. Mirosea a tămâie. În colţul stâng, la intrare, luminau zeci de lumânări aprinse. La standul de cărţi, un bărbat încă tânăr m-a primit cu prietenie. "Avem prospecte în limba română şi mai multe cărţi", arătându-mi cu mâna locul unde acestea erau aşezate. "Mă bucur că aţi venit. Avem o icoană ortodoxă românească, de care suntem foarte mândri." Icoana, aşezată chiar lângă moaştele Sfântului Casian, este însoţită de un text explicativ pus într-o ramă scumpă. Aici stă scris că icoana a fost dăruită de Daniel, Mitropolitul Moldovei, în anul 2002, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, când Arhiepiscopul Marsiliei, Mgs. Bernard Panafieu, a fost în pelerinaj în România şi a dăruit mai multor comunităţi ortodoxe şi catolice părţi din moaştele Sfântului Ioan Casian. "Acest pelerinaj", scrie mai departe, "a fost o minunată ocazie de a dezvolta legăturile dintre bisericile noastre şi va contribui la creşterea prieteniei şi a cunoaşterii reciproce…"

"O să mă ajute sfântul, că e şi el de-al nostru…"

M-am aşezat pe o bancă, încercând să-mi imaginez cum arăta cu adevărat Sfântul Ioan Casian, cum arătau atunci locurile acestea, ce a simţit când biserica ridicată de el şi de fraţii lui întru Hristos a fost sfinţită şi când a slujit pentru prima dată aici Sfânta Liturghie. Abia atunci am zărit în semiîntuneric o femeie care stătea îngenuncheată şi se ruga ţinând în mâini o carte de rugăciuni. Şi am fost sigur, chiar în acea clipă, că era o carte de rugăciuni românească. Am aflat, apoi, că venise de puţin timp din ţară, că nu prea ştia franceza, că-i este greu, e singură şi nu ştie cum să facă lucrurile mai bine. Ar vrea să trimită mai mulţi bani acasă, dar nu are cum. "Dar", mi-a spus, "o să fie bine, o să mă ajute sfântul, că e şi el de-al nostru." Atunci, mi-a părut rău că nu ştiu care sunt cuvintele ce pot alina mai bine suferinţa, că nu puteam să-i dau mai mult curaj acelei femei care deja era curajoasă şi răbdătoare. Târziu, se făcuse după-amiază, am ieşit din biserică. Ploua mai departe, vântul era la fel de îngheţat şi valuri uriaşe loveau faleza, sărind peste ea, ajungând pe trotuarul din port. Am ieşit din Marsilia, către seară circulaţia se mai liniştise, dar în faţa ochilor îmi apărea mai departe chipul femeii întâlnite în biserică. Părea ca o bucată de plută pe care valurile o aduc la ţărm, o zdrobesc de pietre, o răsucesc în toate părţile. Şi totuşi pluta rămâne la suprafaţă, pluteşte, se agaţă de orice părticică de uscat pentru a scăpa de urgia apelor învolburate. Ştiam că şi femeia aceasta necunoscută o va "scoate la capăt", cum spunea ea. Şi fără să vreau gândul m-a dus la acei care, trăitori în Franţa, au vizitat şcoli înalte de teologie. Probabil că în speculaţiile lor teoretice, destinul unei femei sărace care luptă să câştige un bănuţ pentru cei de acasă nu are nici o importanţă şi nu constituie un criteriu pentru o nouă dezbatere radiofonică la care speră să fie invitaţi. Dar un lucru mi-a fost în acea seară foarte clar. Că tocmai prin exemplul Sfântului român Ioan Casian şi prin credinţa luminoasă a româncei întâlnite acolo, afirmaţia apărută undeva în acele cercuri, cum că ortodoxia românească nu ar fi decât un biet "ghetto spiritual" este absurdă şi superficială, fiind infirmată implicit până şi de Cardinalul Bernard Panafieu, a cărui autoritate în Franţa este mult superioară celor care au emis asemenea sentinţe hazardate. Tot aşa cum şi speranţa că românii din Franţa îşi vor uita limba este o iluzie care se spulberă prin faptul că este presupusă fără nici o cunoaştere a realităţii în care trăiesc românii din diaspora. Identitatea naţională, în forma ei tolerantă şi politicoasă, aşa cum este descrisă în normele Parlamentului European, este trăită de românii din afara ţării într-o formă concretă, zilnică, şi îndepărtată de conceptele depăşite ale sfătuitorilor inutili.