Transilvania
Pelerini clujeni „Pe urmele sfinților în Italia” (VI)

Pelerini clujeni „Pe urmele sfinților în Italia” (VI)

Marilena Asănică, 22 Septembrie 2018

Pelerinajul „Pe urmele sfinților în Italia”, al credincioșilor din Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, s-a desfășurat cu prilejul „Anului Omagial al unității de credință și de neam” și al „Anului comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918”. Pelerinii au vizitat Veneția, Verona, Milano, Pisa, Florența, Roma, Bari, Termoli și Padova.

Prin intermediul Centrului de pelerinaje „Renașterea”, 50 de credincioși, majoritatea din Parohia „Nașterea Domnului” Cluj-Napoca, prin purtarea de grijă a parohului Nicolae Buda, am vizitat Italia. Pelerinajul a fost organizat de părintele Nicolae Buda, Georgeta Plăcintar, alături de care s-a aflat și ghidul, Alexandru Lucian Povarnă.

De cu bună dimineață, avem bucuria de a ajunge în inima Romei despre care aflăm câteva date: orașul înconjoară Vaticanul numit oficial Statul Cetății Vaticanului; este un stat suveran, o enclavă în orașul Roma ce se întinde pe o jumătate de kilometru, condus de episcopul Romei, Papa. Este cel mai mic stat independent din punct de vedere al suprafeței și al numărului de locuitori din lume. Cetățenii Vaticanului care locuiesc între zidurile Vaticanului sunt clericii, preoții, călugării și faimoasa gardă elevețiană, forță militară pe bază de voluntariat. Muncitorii laici locuiesc în afara zidurilor. Cu cei 0.44 kilometri pătrați, acest teritoriu a fost înscris în 1924 în Patrimoniul UNESCO mondial.

Ajungem în renumita Piață „Sfântul Petru”, dominată de grandioasa Basilica di San Pietro: totul respiră aici măreție, grandoare și bogăție. Pe locul unde Sfântul Petru a suferit moarte martirică, anii 64-67, sub Nero, pe Colina Vaticanului a răsărit acest edificiu superb, o floare frumoasă, așa cum se pare că numai din pământul udat cu sângele jertfei pot apărea, oferită de om lui Dumnezeu ca mulțumire peste veacuri pentru toate.

Toată piața și parcă întreaga Romă este dominată de cupola gigantică și gingașă a lui Michelangelo (1546, continuată între 1588-1589 de Giacomo della Porta și Domenico Fontana) care atinge cu rotunjimea sa gri-azurie cerul, de multe ori confundându-se cu apele albastre ale acestuia, așa cum cu gingășie Dumnezeu l-a atins pe Adam și i-a dat suflare de viață.

Fațada amplă, opera lui Maderno (1607-1614) poartă pe arhitravă cu litere cubitale numele fondatorului: Paul al V-lea Borghese. În interiorul porticului se deschid cinci porți ce corespund naosurilor catedralei, vegheate de coloane. La extremitatea dreaptă se află „Poarta Sfântă”  ce se deschide odată la 25 de ani, la începutul Anului Sfânt. Deasupra intrării principale se află „Loja Binecuvântărilor” de unde este proclamată alegerea fiecărui nou Papă, care dă de aici prima binecuvântare „Urbi et orbi” (Orașului și lumii).

Această basilică imensă are o lungime de 187 metri, înălțimea de 134 metri din cupolă; cupola centrală, domul, proiectat de Michelangelo are un diametru de 52 de metri. Monumentală, cu cupola sa imensă care poartă pe umerii săi cerul, cu fațada închisă lateral de cupa splendida a Colonadei, cea mai impresionantă lucrare a lui Bernini, care oferă o intrare solemnă în Vatican, mă duce cu gândul la cuvintele Mântuitorului referitoare la o altă cetate sfântă, Ierusalimul: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit!” Și parcă, pentru a face voia Mântuitorului, aripile uriașe ale colonadei, desfăcute în semicerc, încearcă să îmbrățișeze și să ocrotească, precum însuși Hristos a voit, toată umanitatea. Astfel, cu forma sa eliptică, colonada cuprinde 284 de coloane, grupate pe patru rânduri, străjuite deasupra de 140 de statui de sfinți, la fel ca și fațada, deasupra căreia veghează Sfinții Apostoli. În partea sa trapezoidală, din fața bisericii, de-o parte și de alta a scărilor monumentale de la intrare ne întâmpină în stânga statuia Sfântului Petru, iar simetric, în dreapta, cea a Sfântului Pavel, iar în continuare, în partea sa ovală, în centrul pieței se înalță Obeliscul grațios ce provine din Egipt, adus în 37 la Roma de Împăratul Caligula și așezat în Circul lui Nero, care este încadrat de două mari fântâni.

Așteptarea nu este lungă, dincolo de impunătoarea intrare se deschide o uriașă lume a culorilor, a formelor, a umbrelor și luminilor, desfășurată pe 15.000 metri pătrați ; planul bazilicii este în formă de cruce latină cu trei nave; între stâlpii navei centrale, de la transept la absidă se află 39 de nișe, fiecare adăpostind statuia unui sfânt întemeietor al unui ordin religios.
Oriunde privim, totul emană grandoare, de la dimensiunile sale, la materialele folosite (marmură, travertin, bronz), la numărul impresionant de altare, 45, și cele 11 capele, opere de artă ale celor mai renumiți artiști (Michelangelo, Bernini, Canova).

În lumina liniștitoare care coboară din plafonul înalt sau de deasupra fiecărui altar, dar și prin ferestrele dreptunghiulare, pășim cu sfială în acest rai al frumosului și al sublimului: în dreapta, facem un popas și admirăm de la distanță grupul sculptural de o inegalabilă sensibilitate, Pieta, al lui Michelangelo, protejat de un perete de sticlă: poate că nu este loc mai potrivit pentru a ne simți problemele noastre mărunte, în fața su­ferinței asumate a Maicii Domnului în fața evidenței morții Fiului iubit, a Celui care prin Înviere avea să devină Lumina Lumii.

Pentru noi, locuri sfinte de închinare în această bazilică imensă sunt Altarul cu moaștele  Sfântului Grigore de Nazians, Altarul cu moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur; dar punctul spre care ochiul oricărui pelerin este atras în primul rând, încă de la intrare este cel spre care în semicerc parcă, se adună și altarele laterale, Altarul papal.

Aflat în capătul imensului naos central, aici, în spațiul imens de sub cupola uriașă a bisericii este așezat baldachinul din bronz realizat de maestrul barocului, Bernini. Cu o înălțime de 29 metri, se sprijină pe patru coloane în spirală, decorate cu ramuri de măslin și dafin aurite, delimitate de capiteluri cu statui, iar în vârf poartă o sferă de bronz.

El este poziționat deasupra altarului papal sub care se găsește mormântul Sfântului Apostol Petru. În dreapta baldachinului, se află cea mai faimoasă statuie în bronz a Sfântului Petru din secolul al XIII-lea, sprijinită pe unul din cei patru pilaștri care susțin cupola, azi îmbrăcat în veșminte roșii de sărbătoare pentru ziua praznicului.

În nișele de la baza pilaștrilor sunt așezate patru statui monumentale ale Sfântului Andrei, Sfântului Longhin, Sfintei Împărătese Elena și Sfintei Veronica. În absida din spatele baldachinului, se află Scaunul Papal al Sfântului Petru, încorporat într-o sculptură masivă a unui altar numit „Cathedra Petri”. Acesta este creat de Bernini din bronz și aur și include statuile unor mari teologi ortodocși, Părinții Bisericii, Sfinții Ambrozie, Atanasie și Ioan Gură de Aur. În grotele Vaticanului sunt îngropați toți papii, și acolo se află și mormântul Sfântului Petru.     

Într-adevăr totul de aici copleșește prin istorie, pe podeaua de marmură au pășit împărați și papi, prin echilibru, prin dimensiunea coloanelor, cupolei și a navei principale, prin măreția și splendoarea operelor de artă.

Muzeele Vaticanului

Părăsim această piață care este în permanență plină de oameni, concepută de Bernini (1656-1666), sub Papa Alexandru al VII-lea, ca o curte adecvată necesităților, gândită astfel ca un număr mare de persoane să-l vadă pe Papa dând binecuvântarea din mijlocul fațadei bisericii.

Ne îndreptăm spre Muzeele Vaticanului. La umbra zidurilor un pic înclinate, cenușii, am așteptat trei ore jumătate la rând, dar așteptarea ne-a fost răsplătită din plin prin ceea ce se derulează prin fața privirilor noastre.

Este un complex muzeal de mare importanță prin bogăția și valoarea capodoperelor reunite aici în decursul secolelor, prin opera diferiților papi, dar și prin somptuoasele săli care-l compun. A fost fondatla începutul secolului al VI-lea, când Iulius al II-lea ia hotărârea de a primi faimoasa statuie a lui „Laocoon cu fiii săi” în cetatea Vaticanului. Palatele vaticane cuprind un ansamblu grandios de edificii cu nenumărate camere, saloane, muzee, galerii, biblioteci, capele, coridoare, curți, grădini cu opere de artă de diferite genuri. De la Renaștere încoace toți marii artiști și-au lăsat aici amprenta, formând cel mai celebru muzeu din lume. Intrarea la muzee se face pe Viale del Vaticano: parcursul muzeului este gândit în așa fel încât vizitatorul trece prin toate sectoarele importante ale artei, încununarea fiind „Capela Sixtină”. Astfel, străbatem Pinacoteca, colecția Papei Pius al XI-lea, cu fresce de mare valoare, Muzeul Chiaramonti, fondat de Pius al VII-lea Chiaramonti (1800-1823), Coridorul (800 de opere greco-romane-statui, busturi, sarcofage), Galeria Lapidarumului (5000 de inscripții păgâne), Brațul Nou (galerie de 70 metri - Statuia lui Augustus) în stil neoclasic; Muzeul Pio Celementin, opera a doi papi, Clement al XIV-lea și Pius al VI-lea (Cabinetul lui Apoxyomenos - atletul Lyisippos), Curtea octogonală cu patru Cabinete al lui Apolo, Lacoon, Perseu și Hermes; apoi Sala Animalelor - reproduceri de animale în marmură și alabastru, Galeria statuilor cu zei greci, Sala Muzeelor cu coloane corintice, busturi și statui ale personajelor mitologice, Sala Rotundă cu un uriaș vas de porfir de circa 4 metri diametru; Sala în Cruce greacă cu două sarcofage, cu corpurile Sfintelor Elena și Cons­tanța, fiica Împăratului Constantin. Urmează apoi Biblioteca renumită prin vechimea și raritatea manuscriselor și a rarităților bibliografice, apoi, Galeria Goblenurilor și Galeria Hărților Geografice, Camerele lui Rafael, apartamentul lui Papa Iulius al II-lea (1503-1513), pictate în următoarea ordine cronologică: Stanza della Segnatura, Sala lui Heliodor, Sala Focului în Borgo, Camera lui Constantin; admirăm „Pedeapsa lui Eliodor”, „Eliberarea Sfântului Petru din Temniță” și renumita „Școală de la Atena”.

Străbatem apoi sălile cu artă modernă și urmând semnul care ne indică drumul spre Capela Sixtină care ne-a urmărit pe tot parcursul, ajungem să vedem această minune pe care omul a putut s-o dăruiască lumii, având o mărime impresionantă, asemenea Templului lui Solomon, cum a fost descris în Vechiul Testament, cu o lungime de 40.9 metri și o lățime de 13.4 metri. Intrăm în spațiul sfânt care unește parcă cele două Testamente: pereții sunt pictați de Boticelli, Perugino, Pinturichhio, Luca Signiorelli, cu scene din viața lui Moise dar și din viața lui Iisus, predarea cheilor Sfântului Petru, ce simbolizează transferul puterii către Papi.

Dar cea mai emoționantă pictură este cea a tavanului, spre care toate capetele se ridică cu smerenie și cu uimire, pentru a vedea rodul strădaniei de patru ani a lui Michelangelo; ne umplem sufletul cu frumusețea scenelor din Cartea Genezei, populată de peste 300 de personaje: „Separarea Întunericului de Lumină”, „Crearea Cerului și a Pământului”, „Des­părțirea Pământului de Ape”, „Crearea lui Adam”, „Crearea Evei”, „Păcatul și alungarea din Paradis”, „Sacrificiul lui Noe”, „Potopul”, „Beția lui Noe”. Cea mai vie impresie o lasă însă fresca „Judecata de Apoi”, măreață, în contrast cu restul capelei, pictată între anii 1534-1541, la mai mult de 20 de ani de la pictarea tavanului.  

După cum îi spune și numele, pictura reprezintă sfârșitul lumii, avându-L în centru pe Hristos și Maica Sa, înconjurați de sfinți, la Judecată. Cu o mare forță, Michelangelo reușește să transmită dramatismul acestui moment, groaza și deznădejdea răvășesc chipurile condamnaților și parcă devii trăitor al acestui eveniment.

Totul este de un realism co­vârșitor și retrăiesc o clipă imaginile din frescele de la mănăstirile noastre, cu chipuri ascetice și străbătute de focul ucigător al iadului într-o lume transfigurată, în com­pa­rație cu izbucnirea carnală din această scenă care dorește să simbolizeze că toți suntem egali la Judecată, goi ședem în Fața Domnului, așa cum ne-am născut, doar sufletele pot să pună în balanță ceea ce au agonisit în această viață.

Urcând și coborând prin Galeriile acestui templu al artei, am așezat în mintea și în inimile noastre comori pe care le vom purta mereu cu noi și vom dori tot timpul să revenim la locul unde frumosul este la el acasă.

Basilica San Paolo Fuori le Mura

Ultimul obiectiv din Roma este „Basilica San Paolo Fuori le Mura” (Sfântul Petru dinafara Zidurilor), una dintre cele mai strălucite biserici, ridicată pe locul în care a fost înmormântat „Apostolul Neamurilor”. După o zi lungă, prin acest loc de închinare, se mai adaugă o perlă strălucitoare la șiragul neprețuit pe care l-am dobândit astăzi.

A fost ridicată pe locul unde, Împăratul Constantin a înălțat prima biserică deasupra mormântului Sfântului Pavel, urmând apoi o catedrală mai mare la sfârșitul secolului al IV-lea, având drept ctitori pe Teodosiu, Onorius și Placidia; distrusă într-un incendiu în 1823, este reconstruită după vechiul proiect de către Papa Pius al IX-lea, așa cum o vedem astăzi, spectaculoasă, cu porticul pătrat cu cele 150 de coloane, ce oferă un cadru de o rară fru­mu­sețe Statuii Sfântului Pavel din centru, în mijlocul a patru romburi de verdeață, umbrite de câte un palmier.

Fațada, sprijinită pe 12 coloane, este înfrumusețată de frontonul decorat cu mozaicuri de o finețe aparte și strălucește în soarele blând al înserării.

Intrăm înăuntru în liniște, este slujbă și parcă ne pierdem în imensitatea acestei catedrale cu cele cinci naosuri sprijinite pe șiruri nesfârșite de coloane, cu un șir dublu de ferestre alabastrine, unde totul emană lumină, începând de la tavanul alb-auriu renascentist, la pardoseala cu reflexe delicate; privirile se opresc pe elegantul baldachin de sub arcul triumfal, care capătă și mai mare strălucire pe fundalul mozaicului aurit din absidă. În mozaic sunt lucrate și medalioanele care, printre ferestre și coloane, ne înfățișează șirul neîntrerupt de papi de la Sfântul Petru la Benedict al XVI-lea.

Baldachinul este realizat în stil gotic și înălțat pe patru coloane de alabastru, opera lui Arnolfo di Cambio (sec. al XIII-lea). Sub altarul papal se află, în criptă, „Arca Marmorea” cu moaștele Sfântului Pavel.

Moaștele Sfântului Nicolae, la Bari

După ultima noapte de odihnă în Roma, în a șaptea zi a pelerinajului în Italia, pornim spre Bari, traversând Italia spre țărmul Adriaticii unde stră­lucește ca o perlă mica așezare Bari, cochetă, cu o lumină aparte, care izvorăște din apele mării și vegetația mediteraneană veselă care îmbracă parcurile și străzile.

Ne întâmpină părintele Mihai Driga, preotul comunității ortodoxe române din Bari și ne conduce mai întâi la Centrul catehetic „Sfânta Treime”, de curând înfiin­țat, care a primit de curând iconostas nou, și totul așteaptă să fie pus în aceeași bună rânduială; ascultăm istoria „Aducerii Moaș­telor Sfântului Nicolae” la Bari de către negustorii bavarezi care au ajuns înaintea celor venețieni la Mira Lichiei și au înzestrat orașul lor cu acest odor de mare preț.

Ele au fost așezate cu mare fast în Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” de lângă mare, pentru ca apoi să se zidească Catedrala „Sfântul Nicolae”, între anii 1089-1100, în timpul Papei Urban al II-lea, unde au fost depuse moaștele în altarul din cripta bisericii. Ziua mutării, ca și a cea Aducerii moaș­telor este cea de 9 mai când e mare praznic în tot orașul.

Ne mai vorbește despre mirul care izvorăște din moaștele Sfântului, care este vindecător de boli, numit de catolici „Acqua mana”.

Biserica este construită în stil romanic. Fațada bisericii este austeră, de formă pătrată, semănând cu un castel, cu două turnuri laterale. Intrăm în biserica mare, având o navă și două abside despărțite prin coloane de granit și pilaștri, mai austeră, unde remarcăm doar tavanul împodobit și câteva fresce. Coborâm la subsol în dreapta, și aici, în altarul frumos, de lemn, din cripta bisericii, sub masa Sfântului Altar, se păstrează moaștele celui mai iubit sfânt, Sfântul Nicolae. Micuța capelă, aflată între bolțile sprijinite pe 26 de coloane susținând capiteluri bizantine și romanice, este loc de rugăciune pentru mulți creștini. Locul Altarului este îngrădit cu grilaj de fier, iar din icoana veche de pe peretele din fața Sfintei Mese, ne privește blând Sfântul nostru drag. În timp ce cântăm Acatistul Sfântului Nicolae, ne închinăm la Sfintele moaș­te, trăind o bucurie nemărginită, simțind aici o părticică din toate bisericile noastre din țară,ce poartă hramul Sfântului.

Termoli, cu moaștele Sfântului Timotei

Ne luăm rămas bun de la părinte și, tot pe marginea mării, admirând așezările frumoase și culturile agricole, îngrijite ca într-o grădină uriașă, ne îndreptăm spre Termoli, o așezare în provincia Campobasso. Este o așezare pitorească, marea scaldă cheiurile largi și leagănă pe valuri am­barcațiunile de vacanță. Din nou avem bucuria să ne întâlnim cu un preot român, părintele Petre Voicu care slujește în Catedrala „Santa Maria della Purificazione” pentru românii din diaspora, spre care ne conduce pe chei; mergem pe străduțele cochete, pietruite și înguste încât poți da mâna cu cel de peste drum, în Piazza Domului la biserica ce adăpostește moaștele Sfântului Timotei.

Așteptăm un pic în fața intrării în catedrala cu fațada austeră ca un zid de cetate, dedicată lui San Basso, construită în 1037, refăcută în secolele al XII-lea și al XIII-lea. Înăuntru, are trei nave și o absidă semicirculară. Hramul bisericii este semnalat și printr-o icoană a Nașterii Domnului care veghează în absida stângă, unde se află și racla cu moaștele Sfântului Timotei. Părintele Petre ne povestește despre cel al cărui nume înseamnă „Slăvind pe Dumnezeu”, fiind ucenic și fiu duhovnicesc iubit al Sfântului Pavel.

De loc din cetatea Listra, elin după tată și evreu după mamă, a devenit creștin și propovăduitor al Evangheliilor; a fost episcop în Efes, unde moare de moarte martirică, omorât cu pietre de către păgâni în anul 80. Moaștele au fost duse la Constantinopol, iar în 1239 au fost mutate în urma unei cruciade la Termoli, în Italia; în timpul unor lucrări de restaurare din anul 1945, într-un mormânt cu o placă de marmură au fost descoperite moaștele sfântului cu inscripția pe care o vedem în cripta de sub altar: „în numele Domnului Hristos, Amin. Anul Domnului 1239. Aici se afla trupul Fericitului Timotei, ucenic al Apostolului binecuvântat, ascuns de venerabilul Episcop Ștefan…”.

Ne închinăm pe rând, cu evlavie la moaștele sale și în biserica de dimensiuni obișnuite ne regăsim suflul rugăciunii, având împreună rugător cu noi pe părintele Petre.

Ultima oprire, Padova

După odihna binecuvântată la Termoli, unde aerul mirosea a mare, a ierburi și a vară, pornim la drum mai lung iarăși, urmând în bună parte țărmul Adriaticii, și ne îndreptăm spre Padova, ultima perlă din șiragul nostru de mi­nunății ale Italiei.

Padova! Cu universitatea renumită din anul, 1222, locul de renaștere al artei, revenim iar în provincia Veneto, unde, în prima zi ne-am bucurat de nufărul alb al Adriaticii, floarea rară, Veneția. Padova ne îndeamnă să ne închinăm la două locuri vestite, Basilica „Santa Giustina” și măreața Bazilică „Sant’ Antonio di Padova”, închinată patronului acestui oraș.

„Santa Giustina” ne întâmpină într-o piață largă, pietruită cu fațada austeră, impunătoare din cărămidă, nelăsând să se întrevadă frumusețea din interior. Este dedicată Muceniței Giustina din secolul V, fiind biserica Abației „Santa Giustina” care aparține de mănăstirea benedictină din centru; este îndreptată spre Piața „Prato della Valle”; a fost începută în secolul al VI-lea, dar forma actuală datează din secolul al XIX-lea. Are formă de cruce latină, extinsă de la est la vest, a șaptea biserică după mărime din Italia (119 metri lungime, 82 metri lățime). În interior, are 26 de stâlpi ce susțin tavanul, cele opt cupole sunt acoperite cu plumb, cupola cea mare având o înălțime de 70 de metri, deasupra fiind vegheată de o statuie impunătoare a Sfintei Giustina (cinci metri înălțime).

Absidele laterale sunt dedicate Evangheliștilor Luca și Matei, care au moaștele păstrate aici în sarcofage de marmură. Podeaua basilicii a fost așezată la 1608 cu un model geometric de marmură albă, neagră și roșie; deasupra altarului Sfântului Evanghelist Luca, este o copie după icoana bizantină a Maicii Domnului, pictată potrivit tradiției de Sfântul Evanghelist și adusă la Padova pentru a fi salvată de prigoana iconoclastă. Simplitatea acestei biserici cu fresce mai puține este impresionantă, albul pereților dându-i mai multă grandoare și suplețe.

Prin orașul elegant, cu aerul său antic medieval, ne îndreptăm spre „Basilica Sant’ Antonio de Padova”. Este un sanctuar dedicat Fericitului Anton începând din secolul al XIII-lea, după canonizare. Catedrala este impunătoare, cu cele opt cupole, cu două turnuri clopotniță și alte două turnuri tip minaret. Intrarea, din cărămidă roșie, are patru arcade albe mari în nișă, ușile sunt din bronz; deasupra lor sunt alte 17 mici arcade gotice, susținute de coloane. Interiorul cuprinde altare numeroase, fresce prețioase, mozaicuri; în stânga altarului principal se află mormântul din marmură albă al Fericitului, o operă de artă cu statui și basoreliefuri grandioase; în fața mormântului sunt scări din marmură albă, cu balustrade asemenea, sporind măreția ansamblului; partea cea mai gingașă sunt bilețelele cu chipuri de copii lipite de-o parte și de alta a mormântului pe care-i iubește îndeosebi Fericitul la moartea căruia clopotele din Lisabona au bătut singure și copiii din Padova au ieșit pe străzi strigând: „A murit Sfântul!”.

Un alt loc mult prețuit de pelerini este „Capela Tezaurului”, un loc aparte, realizată de Filopo Parodi (1630-1702) și prezintă într-o scenografie imaginară „Gloria Sfântului Anton” într-un grup statuar de o remarcabilă frumusețe. La picioarele vitrinelor se află patru alegorii ale virtuților: „Cre­dința”, „Umi­lința”, „Căința”, „Dragostea”, care-l îmbrăcau în haina lor frumoasă pe Fericitul Anton. Aici se află relicvele Sfântului transferate la Padova în 1745; în „Capela Tezaurului” se află tunica Sfântului, sicriul din lemn, limba și alte părți ale trupului rămase neputrezite, obiecte de cult și relicve romano-catolice.

Bogăția artistică și măreția acestei catedrale vorbesc despre dragoste, despre puterea omului de a dărui lui Dumnezeu dintr-ale sale, multe sau puține, dar și dintr-ale altora, căci în acest fost Imperiu spre care duceau toate drumurile timpurilor apuse putem spune că fiecare popor a plătit un tribut, contribuind la toate aceste splendori.

Cu aceste gânduri părăsim Italia, pentru noi acum locul scăldat de soare, de mare și de  grandoarea tuturor artelor, pentru că sub cerul Italiei s-a ridicat o cetate măreață, din care izvorăște setea de frumos care unește toate popoarele acestei lumi frământate pe dinafară, dar care-și poate regăsi liniștea la picioarele Mântuitorului, asemenea Mariei din Evanghelii.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!