An omagial
„Pentru mine, închisoarea politică nu e tinichea!”

„Pentru mine, închisoarea politică nu e tinichea!”

Alexandru Briciu, 17 Decembrie 2017

Părintele Nicolae Bordașiu a început activitatea în cadrul Bisericii Ortodoxe Române la chemarea vrednicului de pomenire Patriarh Justinian Marina. Absolvent de Teologie și Farmacie, a suferit prigoana regimului comunist nou instaurat vreme de 16 ani: 7 ani fugar și mai bine de 9 ani întemnițat. După eliberare, a lucrat la Institutul Cantacuzino, până la întâlnirea providențială cu Patriarhul României, în 1968. Au urmat intrarea în cler, trimiterea la studii și numirea ca profesor și director al seminarului bucureștean, activități ce i-au prilejuit diverse întâlniri cu Patriarhul Justinian, pe care le prezentăm în cele ce urmează.

Părinte profesor, cum arăta viața dumneavoastră după eliberarea din închisorile comuniste? 

Am petrecut în închisoare ­nouă ani și două luni și m-am eliberat în 1964. Când am bătut la porțile Arhiepiscopiei Bucu­reștilor, mi s-a spus că, nefiind hirotonit, nu pot fi primit fără aprobarea autorităților politice. După câteva încercări nereușite, am intrat la Institutul Cantacuzino din București. În acest timp, n-am încetat nici o clipă legătura cu Biserica, mergeam regulat la slujbe, încât am descoperit la ­Biserica Stavropoleos pe fostul meu profesor de morală, Ioan Lăncrăjan. Am ajuns apoi cân­tăreț, epitrop și foarte apropiat al părintelui Lăncrăjan.

Ce vă amintiți de la prima întâlnire cu Patriarhul Justinian?

De la Stavropoleos, când terminam slujba, adesea urcam la Catedrala Patriarhală. Acolo, într-o zi de 29 august 1968, de Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, am urcat pe Dealul Patriarhiei, către catedrală, și am întâlnit un fost coleg de facultate pe care nu îl văzusem de 20 de ani. Ne-am bucurat de întâlnire și am mers la slujbă în catedrală, unde slujea Mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului, cu care, de asemenea, fuseserăm colegi de facultate și buni prieteni. Când a ieșit Mitropolitul Nicolae de la slujbă, i-am sărutat mâna, dar nu ne-a recunoscut. Atunci colegul meu a propus să intrăm la el, în reședință. Ne-am anunțat la ușă că suntem foști colegi, a venit și ne-a primit. Am început să depănăm amintiri mai bine de o oră și jumătate, când, în holul Reședinței Patriarhale fiind, am auzit niște voci și l-am văzut pe Mitropolitul Nicolae ridicându-se în picioare. Îndată a ajuns lângă noi Patriarhul Justinian, însoțit de doi călugări: Gherasim Cristea – viitorul Arhiepiscop al Râmnicului, și Roman Stanciu – viitor Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor. Ambii fuseseră colegi de facultate cu noi. În fața Patriarhului, ne-am îmbră­țișat cu toții, căci nu ne văzuserăm de atâția ani. Mitropolitul i-a spus că s-a întâlnit cu doi foști colegi pe care nu i-a mai văzut de 20 de ani. Pe Costel Bărbulescu îl cunoștea Patriarhul, ­fiindcă lucra la Biblioteca Academiei și apelase la el pentru documentare. Am fost și eu prezentat, fiecare a spus câte ceva din trecutul studenției noastre. Patriarhul Justinian m-a privit scrutător și lung: „Cum de nu ești în cler?” Mitropolitul Nicolae, ca să mă scuze, a spus: „Preafericirea Voastră, are o tinichea de coadă. A făcut închisoare”; „– Ce fel de închisoare?” „– Politică”; „– Pentru mine, închisoarea politică nu e tinichea!” Și mi-a spus atunci, la prima noastră întâlnire: „Mâine te duci și depui cerere pentru un post de profesor la Seminarul Teologic”. Toți am rămas surprinși de această hotărâre a Patriarhului. Era o rezolvare cu totul neprevăzută a situației mele, surprinzătoare pentru mine, înainte de toate, că nu m-a văzut până atunci niciodată, și pentru toți ceilalți, care știau cu câtă scrupulozitate alegea oamenii care lucrau în învățământ și administrație.

Din fericire, pentru Patriarhul Justinian, închisoarea politică nu a fost ti­ni­chea. Totuși, în fața au­torităților comuniste era destul de greu să fiți reinte­grat. Cum s-a reușit aceasta?

Am mers a doua zi la Arhiepiscopia Bucureștilor, unde consilierul a rămas uimit să mă vadă. Era luna august a anului 1968 când am depus cererea și din când în când mergeam să întreb de rezoluție. Mi se spunea să aștept. Abia în februarie 1969 mi-au comunicat că s-a aprobat să fiu integrat la Seminarul Teologic din București, ca profesor. Atunci am aflat că Patriarhul Justinian a rămas statornic în hotărârea lui și a intervenit până a obținut aprobarea Departamentului Cultelor și așa am ajuns profesor la seminarul din București.

În calitate de profesor la seminar, aveați prilejul întâlnirii cu Patriarhul României?

Între materiile pe care le aveam de predat era și Noul Testament. Când am intrat la clasă, mi-am propus să mă bazez pe Sfânta Scriptură. Era o penurie de material didactic. Nu existau manuale. Profesorii predau oral și elevii își notau ce puteau într-o oră de studiu. Am întrebat în clasă câți elevi au Biblie personală. Din mai bine de 40 de elevi, doar 3 aveau o Biblie și două ediții ale Noului Testament, nici una tipărită de Biserica Ortodoxă. Deci nu aveau un text garantat ca fidel învățăturii Mântuitorului. M-am cutremurat. M-am dus în audiență la Părintele Patriarh. S-a bucurat când m-a văzut că am revenit. Credea că am venit să-i mulțumesc pentru efortul de a obține pentru mine îngăduința departamentului. Într-adevăr, i-am mulțumit pentru că m-a numit, dar i-am spus că nu pot să-mi îndeplinesc menirea și a rămas surprins. M-a întrebat din ce motiv și i-am spus că nu pot să-i învăț pe elevi Noul Testament fără să aibă cartea în față. Atunci mi-a spus să fac un raport, am făcut o hârtie pe care a scris o rezoluție adresată consilierului care se ocupa cu tipografia, ca să dea gratuit câte un exemplar din Sfânta Scriptură, ce tocmai atunci era tipărită, pentru fiecare dintre elevii seminarului și să păstreze și pentru seriile următoare care vor veni la seminar. M-am bucurat și i-am mulțumit, m-am întors la seminar și în câteva zile a ajuns darul Patriarhului la copii. Aceasta a fost a doua mea mare întâlnire cu Patriarhul Justinian.

Erați profesor când seminarul a revenit la Mănăstirea Radu Vodă. Ce a însemnat acest așezământ pentru Patriarhul Justinian?

Într-adevăr, a vrut Bunul Dumnezeu ca în vara anului 1971 Biserica să obțină clădirea fostului internat teologic de la Mănăstirea Radu Vodă și să se mute Seminarul Teologic de la "Sfânta Ecaterina". Ca student, am locuit acolo și cunoșteam foarte bine atât biserica mănăstirii, cât și clădirea internatului. Noi, profesorii, împreună cu directorul Nicolae Grosu, a trebuit să facem tot efortul pentru a amenaja spațiul ca să primim elevii în toamnă. Patriarhul Justinian era foarte interesat, venea aproape săptămânal să verifice lucrările de amenajare.

Am avut un director de o bunătate și o finețe sufletească extraordinare – Nicolae Grosu era teolog de formație, cu studii la Strasbourg, și preda limba franceză. În anul următor s-a pensionat. Patriarhul Justinian a avut încredere și mi-a oferit acest post, deși nu aveam vechime în învățământ. Plecarea domnului Grosu mi-a adus mie alte obligații față de școala care m-a primit și mi-a schimbat întreaga formă de viață de după eliberarea din închisoare. În calitatea aceasta nouă, trebuia să fiu exemplu și pentru clerici, iar Părintele Patriarh m-a chemat să primesc Sfânta Taină a Preoției. În ziua Sfântului Evanghelist Matei, 16 noiembrie, am fost hirotonit diacon de Preafericirea Sa. Îl văd și acum - după ce am îngenuncheat și am primit hirotonia, când m-am ridicat - cu ce ochi strălucitori m-a privit drept în ochi și mi-a spus că așteaptă multe de la slujirea mea.

Cum ați colaborat cu ­Patriarhul României, de data aceasta ca slujitor al Domnului și director de seminar?

De câte ori aveam ocazia să stau cu Preafericirea Sa, simțeam o mare bucurie. Fusese profesor și director de seminar și cunoștea atât de bine viața de elev și îndatoririle profesorale, încât era foarte atent și se interesa de fiecare dintre profesori cum își face datoria. Venea aproape săptămânal în școală. Nu intra la clasă. Nu deranja nici orele de meditație. Dar era foarte prezent cu cercetarea de la distanță. De câte ori avea posibilitatea să vină pentru slujbă, o făcea.

Cât am fost director, aș putea spune că timpul cel mai mult l-am petrecut în școală. Mai ales sâmbăta, Patriarhul, care a fost și preot de parohie și era foarte atent la problemele preoților, era căutat. Și dacă nu ajungeau oamenii să intre în audiență la Cabinet, știau o cale ca să-l abordeze: în grădină, când ieșea la plimbare. Că nu era îngrădit și îl vedeau când ieșea; atunci treceau fără învoire de secretariat și nu putea să nu-i primească. Pentru a avea, totuși, un timp liber de recreere și de plimbare, sâmbăta după-masă venea la seminar. Și îmi spusese să eliberez în fiecare sâmbătă copiii ca să poată ieși în oraș, să cunoască lumea. Dar nu fără un plan, ci recomanda ca toți să viziteze centre istorice, monumente, biserici și fiecare să-și noteze unde a fost, iar noi să-i întrebăm cum și-au petrecut învoirea de sâmbătă. Iar Patriarhul venea în școală. Atunci vizita clasele, dormitoarele, se plimba prin grădină, fiindcă aici nu venea nimeni. Dar ca să nu fie singur, chema profesorul de serviciu sau directorul. În felul acesta am avut bucuria multor convorbiri particulare, în care mi-a istorisit multe. Bunăoară, mi-a povestit o clipă din copilărie: era cu bunicul său, preot, la fân; în momentul când au auzit că bate clopotul de Vecernie, au lăsat uneltele și au încetat ziua de lucru, că începea ziua Domnului. Așa învățase el însemnătatea zilei de sărbătoare. Și de departe a văzut un om cu barbă călare, iar bunicul său i-a spus că este popa Gheorghe, vine să se spovedească. „Pe vremea aceea – zicea Patriarhul –, preoții aveau obiceiul să se spovedească mai des. Neîndru­mați, veneau ei și se spovedeau la un preot mai bătrân. Așa am învățat eu că și preotul trebuie să se spovedească și să-și împrospăteze sufletul.”

Cu ce gând îl pomeniți în rugăciune pe vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina?

Patriarhului Justinian trebuie să-i exprim și peste ani de la moarte recunoștința mea, fiindcă m-a trimis să-mi fac studiile la Paris și am avut ocazia să cunosc mulți oameni care îi purtau stimă. A fost, cu adevărat, o personalitate extraordinară. Abia acum se poate dezvălui ce a însemnat să fii cârmuitor al unei Biserici pe o mare înviforată cum a fost regimul comunist. Omul acesta a avut curajul de a ne spune că vom avea de înfruntat o propagandă comunistă și o atitudine ostilă Bisericii. Și s-a înconjurat de sfătuitori care au avut puterea să străbată suferința din închisorile comuniste. Îl păstrez ca o lumină aparte în biserica sufletului meu.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!