Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Patristica Pericolul desfrânării

Pericolul desfrânării

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Patristica
Un articol de: Pr. Narcis Stupcanu - 26 Martie 2018

Sfântul Ioan Casian, Așe­zămintele mânăstirești, Cartea a VI-a, Cap. 12-13, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 57, pp. 192-193

„Dumnezeu, creatorul și ziditorul neamului omenesc, cunoscând mai înainte de toți natura creaturii sale și mijlocul de a o îndrepta, i-a adus tămăduire tocmai acelei părți de unde știa că izvorăsc cauzele îmbolnăvirilor, căci zice: Oricine se uită la o femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 28). Cunoscând zburdălnicia ochilor, vina n-o dă pe seama lor, cât pe acest simț lăuntric, care se folosește nesănătos de slujba văzului acestora. Căci bolnavă de rana făcută de săgeata poftei desfrânate este inima, care vede pentru a se învăpăia de dorințe. Darul văzului, dăruit cu rost de Ziditor ea îl întoarce din cauza viciului spre ticăloase slujiri și la orice prilej aduce la lumină boala ascunsă a poftei desfrânate. De aceea adresează inimii din vina căreia iese la iveală prin văz cea mai rea boală, această poruncă mântuitoare: căci nu se zice: Păzește mai mult decât orice ochii tăi, care, firește, ar fi trebuit să fie păziți în mod deosebit, dacă din ei ar fi izvorât pofta noastră - ochii, negreșit, nu fac altceva decât să ofere sufletului slujirea lor - dar zice: Păzește inima ta mai mult decât orice (Pilde 4, 23). I se impune tămăduire mai degrabă ei, care poate abuza pretutindeni de slujirea ochilor.

Cea dintâi grijă pentru păstrarea curăției inimii va fi aceasta: ori de câte ori ni se va fi furișat în gând amintirea trupului femeiesc, prin ațâțarea vicleană a iscusinței diavolești, să ne grăbim s-o alungăm cât mai repede dinlăuntrul nostru, punându-ne în față mai întâi amintirea mamei, a surorilor, a rudelor, sau a anumitor femei pioase. Dacă vom zăbovi prea mult timp în astfel de ademeniri, ispititorul la rele, odată ce a prins prilejul îmbierii către partea feminină, ne va atrage pe nesimțite de aici și ne va abate mintea spre acele ființe, prin care ne poate stârni gândiri nesănătoase. De aceea trebuie necontenit să ne amintim de acea povață: Păzește inima ta mai mult decât orice și, potrivit principalei porunci a lui Dumnezeu, să observăm cu băgare de seamă capul vătămător al șarpelui (Facere 3, 15), adică începutul tuturor gândurilor rele, cu ajutorul cărora încearcă diavolul să se strecoare în sufletul nostru. Să nu îngăduim să pătrundă prin neglijență în inima noastră tot corpul acestui șarpe, adică încuviințarea ademenirii, care fără îndoială, de va fi intrat, va ucide prin otrava mușcăturii lui mintea robită. La fel trebuie să stingem în diminețile nașterii lor pe păcătoșii pământului (Psalmi 136, 9), nostru, chiar când se ridică ei, adică simțurile cărnii, și, cât timp sunt încă mici, să izbim de piatră fiii Babilonului. Dacă nu le vom da morții, cât timp sunt încă foarte fragede, odată crescute, prin îngăduința noastră, se vor ridica mai puternice să ne piardă, sau, chiar de ar fi învinse, acest lucru va fi cu mare freamăt și chin.

Cât timp cel tare, adică duhul nostru, și înarmat păzește casa sa, întărindu-și cele dinlăuntru ale inimii sale prin frica de Dumnezeu, avuțiile lui sunt în pace (Luca 12, 21), adică roadele strădaniilor lui și virtuțile dobândite de mult timp. Dacă însă unul mai tare vine asupra lui și-l înfrânge, adică diavolul cu consimțământul gândurilor lui, îi ia toate armele în care nădăjduise, adică amintirea Scripturilor, sau frica de Dumnezeu, iar prăzile ridicate de la el le împarte (Luca 11, 22), punând în risipă, cu ajutorul tuturor viciilor potrivnice, meritele virtuților lui.”