An omagial
Persecuţia împăratului Decius asupra creştinilor

Persecuţia împăratului Decius asupra creştinilor

Adrian Agachi, 13 Martie 2013

Persecuţia îndreptată de împăratul Decius (249-251) împotriva creştinilor a fost una dintre cele mai aspre din toată perioada relaţiilor dintre Imperiul Roman şi creştinism în primele trei secole d.Hr. Cu toate acestea, amploarea evenimentului şi desfăşurarea sa nu pot fi puse exclusiv pe seama acestui împărat cu o domnie extrem de scurtă.

Motivele reale ale acestei persecuţii au fost reprezentate de ura păgânilor împotriva creştinilor, din cauza căreia au izbucnit mai multe focare de conflict în cadrul imperiului, precum şi de tradiţionalismul exagerat al lui Decius.

Mărturiile istoricilor bisericeşti despre Decius

Descrierea lui Eusebiu de Cezareea cu privire la împăratul Decius este următoarea: „După ce Filip a domnit şapte ani, a urmat la tron Decius, care din ura pe care o avea faţă de Filip a început o persecuţie împotriva Bisericilor, în cursul căreia şi-a sfârşit viaţa ca martir în Roma episcopul Fabian, în locul căruia a urmat Corneliu“ (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească“, în: „PSB“, vol. 13, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, 1987, p. 257). Ce putem remarca din această scurtă relatare este că urmează întocmai descrierea făcută lui Maximin Tracul. Iat-o şi pe aceasta: „După ce împăratul roman Alexandru şSever, n.n.ţ şi-a dus la capăt domnia sa vreme de treisprezece ani, a urmat la tron cezarul Maximin. Acesta, dintr-o ură faţă de casa lui Alexandru, care era formată mai ales din oameni credincioşi, a pus la cale o persecuţie, poruncind să fie nimiciţi numai capii Bisericii, pe care i-a socotit vinovaţi (de rapida răspândire a) învăţăturii evanghelice“ („Istoria bisericească“, în: „PSB“, vol. XIII, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 251). Ura faţă de familia sau simpatiile creştine ale împăraţilor predecesori i-a determinat atât pe Maximin Tracul, cât şi pe Decius să persecute creştinismul în general, în opinia lui Eusebiu de Cezareea. Dacă în ceea ce priveşte „contribuţia“ lui Maximin Tracul la persecuţiile creştinilor am argumentat suficient într-unul dintre materialele anterioare, unde s-a demonstrat că, în realitate, în afara uciderii unor membri marcanţi ai familiei imperiale a Severilor şi a unui edict de scurtă durată, care a fost rareori aplicat, acesta nu poate fi considerat un persecutor marcant, aşa cum au fost Nero sau Diocleţian - în privinţa lui Decius, lucrurile sunt mult mai complicate şi trebuie relatate pe larg. Istoricul bisericesc Lactanţiu ne oferă o altă descriere a lui Decius, inspirată parcă din istorisirile Cărţilor Macabeilor despre Antioh al IV-lea Epifanes: „După foarte mulţi ani a apărut ca să rănească Biserica, Decius, o fiară dezgustătoare. Fiindcă cine altcineva dacă nu un ticălos ar şputeaţ persecuta dreptatea? Şi, ca şi cum pentru aceasta ar fi fost ridicat pe culmile puterii, a început numaidecât să se dezlănţuie cu turbare împotriva lui Dumnezeu pentru ca imediat după aceea să se prăbuşească. Căci pornind împotriva carpilor, care ocupaseră pe atunci Dacia şi Moesia, şi fiind înconjurat de îndată de barbari şi nimicit împreună cu o mare parte a armatei, nu a putut avea nici măcar onoarea unui mormânt, ci, despuiat de haine, a rămas gol, aşa cum se cuvenea unui duşman al lui Dumnezeu, ca hrană fiarelor şi păsărilor“ (Lactanţiu, „Despre moartea persecutorilor“, 4, 1-3, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 51). Descrierea lui Lactanţiu este atât de generală şi lipsită de elemente importante, încât ar putea fi aplicată doar prin modificarea numelui şi a datelor privind moartea tuturor împăraţilor persecutori! Ceea ce remarcăm aici este că nu se precizează nici măcar existenţa edictului de persecuţie, ca să nu mai vorbim de informaţii utile legate de persoana şi comportamentul lui Decius.

De ce s-a distorsionat imaginea lui Decius?

Iată o întrebare la care ne vedem nevoiţi să răspundem după consultarea izvoarelor creştine importante cu privire la Decius. Astfel, senatorul Decius era de neam roman, spre deosebire de unii dintre cei care domniseră înaintea sa, precum Maximin Tracul sau Filip Arabul. Era un om educat, cu o bună cunoaştere a ştiinţei retoricii, poseda o avere destul de mare şi era priceput în funcţia sa. De aceea, Filip Arabul l-a considerat un om de încredere şi l-a trimis în anul 249, care urma să coincidă cu ultimul său an de domnie şi cu primul pentru Decius, pentru a înăbuşi o revoltă izbucnită în zona Dunării aproape de Dacia. Decius a fost însă proclamat împărat de legiunile pe care le condusese în luptă şi a decis să trădeze încrederea lui Filip Arabul. În definitiv, existenţa unui împărat de sânge străin pe tronul roman era deranjantă pentru orice roman născut astfel, dar cu atât mai mult pentru un senator abil şi însetat de putere ca Decius. Oportunitatea nu a fost ratată, iar Decius a ajuns împărat în toamna anului 249, după ce i-a administrat lui Filip o înfrângere fatală la Verona. În pofida descrierilor anterioare, oarecum veroase, ale lui Lactanţiu şi Eusebiu de Cezareea, Decius a fost departe de a reprezenta un tiran. Din contră, a dovedit calităţi de administrator priceput şi lider curajos. A restaurat numeroase monumente din Roma şi din alte oraşe ale imperiului; a construit o serie de clădiri importante. Ceea ce l-a făcut însă pe Decius să persecute indirect creştinii a fost teama sa pentru scaunul său de împărat. El a decis să fie un tradiţionalist, un om pe care romanii să îl aprecieze pentru păstrarea cu grijă a tradiţiilor religioase existente la momentul respectiv. Aşadar, acesta a fost motivul principal pentru care Decius a cerut oficial ca fiecare cetăţean din Imperiul Roman să fie obligat să jertfească în templele păgâne şi să primească un certificat de confirmare în acest sens. El îşi dorea o unificare religioasă şi politică a Imperiului Roman în toate provinciile îndepărtate ale acestuia, o centralizare. De aceea, Decius nu a pornit în realitate o persecuţie îndreptată exclusiv împotriva creştinilor, ci a dat un edict de unificare religioasă a tuturor oamenilor din Imperiul Roman, edict care trebuia respectat printr-o jertfire adresată zeilor. Faptul că creştinii s-au împotrivit poate cel mai aspru la acest edict l-a făcut apoi pe Decius să ia aminte la această credinţă şi să fie pornit împotriva ei, dar intenţia sa iniţială nu a fost în mod sigur aceasta. Lipsa de comunicare între autorităţile romane şi creştini, precum şi lipsa înţelegerii de ambele părţi, deoarece au existat şi creştini care au simţit nevoia să întărâte şi mai mult legislativul roman oricum lipsit de discernământ în desfăşurarea acestui conflict, a condus la o „persecuţie“ de mari dimensiuni. În materialul următor ne vom focaliza asupra categoriilor de apostaziere şi a influenţei populaţiei păgâne în cursul persecuţiei desfăşurate pe vremea lui Decius.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!