PERSPECTIVE: Catedrala, darul Centenarului

Daniela Șontică, 25 Noiembrie 2018

Să avem și noi, românii, o catedrală măreață pentru a-i cinsti pe eroii ­neamului, dar și pentru că așa se cade unei capitale, să aibă o biserică reprezentativă. Aceasta a fost ideea pe care Eminescu a prins-o din zbor, parcă ridicând mâna și culegând-o din văzduhul său genial în care pluteau idei totdeauna mărețe. A scris despre asta în paginile ziarului Timpul imediat după anunţarea cuceririi redutei Griviţa, la 30 august/11 septembrie 1877, de ostaşii români, în Războiul de Independenţă. Acel număr de ziar nu s-a păstrat, dar ne ajunge mărturia lui Ioan Slavici, care scria mai târziu, în 1924, în revista Arhitectura, că „Eminescu și eu am chibzuit să publicăm în Timpul un articol, în care arătam [...] și stăruiam ca Românii din zilele noastre să ridice și ei o catedrală la București, unde nu e nici o biserică mai încăpătoare, în care mulți creștini pot să se roage împreună pentru binele obștesc”. Dar Eminescu a reluat ideea și a scris despre necesitatea marii catedrale și în anul 1878.

Ridicarea locașului care să reprezinte la nivel național Ortodoxia noastră a devenit cu atât mai stringentă, mai demnă de a se înfăptui în momentul în care România a devenit Mare, la 1 Decembrie 1918. Eroii căzuți în Războiul de Întregire Națională, plecați pe front chiar cu scopul de a-i elibera pe frații de dincolo de Carpați și de a se realiza mult-visata unire, cereau parcă și mai mult dreptul la un sfânt locaș pentru manifestarea recunoștinței. În plus, era nevoie de catedrala în care toți românii să se regăsească simbolic.

Din nefericire, de când a răsărit și a fost lansată, această dorință a fost întâmpinată de multe neputințe omenești, fie legate de locul în care să fie ridicată, fie de lipsa sumelor de bani necesare, fie, mai târziu, de respingerea în sine a ideii de a fi construită marea biserică.

Desigur, în comunism n-a mai fost cazul să militeze cineva pentru aceasta, când multe dintre bisericile monument istoric erau demolate și era amenințată însăși manifestarea credinței. Și așa, dintr-un regim politic în altul, au trecut zeci şi zeci de ani de pricini și motive, de piedici și nereușite. Dacă privim în urmă cu puțină detașare, aflăm aici un înțeles demn de o legendă întemeietoare, precum aceea a Meșterului Manole.

După 1989, s-a adăugat șirului de împotriviri încă una: numele ei, de Catedrală a Mântuirii Neamului, chiar dacă, în plan duhovnicesc, mântuirea sufletului este cel mai de preț lucru pe care și-l poate dori un creștin. Contestatarii n-au înțeles expresia „mântuirea neamului”, considerând că nu e nevoie de o catedrală pentru a se mântui un întreg popor. Ei uită însă că expresia a fost lansată în urmă cu mult timp și că atunci „a (se) mântui” avea și sensul de „a (se) izbăvi”, „a scăpa cu bine” dintr-o situație grea. Iar catedrala trebuia să fie una a mântuirii neamului, întrucât neamul s-a izbăvit de asuprirea altor state și a scăpat de granițele care despărțeau nefiresc românii.

Prin voința lui Dumnezeu și prin multe strădanii omenești, până la urmă, catedrala s-a ridicat pe Dealul Arsenalului. Pare a fi fost clădită mai mult de eroii, martirii și de sfinții noștri, de românii care au luptat în toate vremurile pentru binele obștesc. Și, dacă o numim astăzi Catedrală Națională, asta arată că este a întregii națiuni. Dar ea va rămâne mereu și a mântuirii neamului: o spun victoriile din Războiul de Inde­pendență de la 1877-1878, o spune strălucirea anului 1918, o povestesc luptele din al Doilea Război Mondial, o cere suferința până la sfințenie a martirilor din temnițele comuniste, o strigă tinerii care au ieșit cu pieptul gol în decembie 1989 pentru libertate.

Să ne bucurăm de cel mai frumos dar primit la 100 de ani de la Marea Unire! Iar dacă unii își zdrobesc încă dinții în zidurile catedralei este pentru că nu-i suportă măreția.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!