Perspective: Lectura ca artă

Luigi Bambulea, 19 Iunie 2016

Cunoscătorii - sau măcar amatorii fideli ai - istoriei artei pot oferi câteva exemple de picturi în care este reprezentat (fie reflectat într‑o oglindă din planul secund, fie poziţionat ostentativ în cadrul unei ferestre sau în alt loc semnificativ) un personaj al cărui singur rost în economia întregii scene este acela de a ne privi. Între privirea lui şi privirea noastră se desfăşoară un spaţiu neliniştitor, o reţea nevăzută, dar perceptibilă în care lumea reală, din care noi (credem că) facem parte, şi lumea imaginară, a tabloului, sunt unite, conectate, sudate; arta şi realitatea devin, în intervalul privirilor care se întâlnesc, suprafaţa şi interiorul aceleiaşi sfere (pe care o puteţi numi existenţa, conştiinţa sau posibilitatea).

În acelaşi fel, în literatură întâlnim, uneori, personaje care citesc sau care scriu cărţi. (Este tulburător exemplul lui Manoil, protagonistul Levantului cărtărescian, care, atunci când se întâlneşte, odată ajuns în imperiul Poeziei, cu propria fiinţă poetică, o aude recitând primele versuri ale operei din care face parte; Levantul  nu e deci scrisă de autorul empiric, real, pe care îl cunoaştem cu toţii şi pe care îl întâlnim pe străzile Bucureştiului, pe coridoarele Filologiei sau pe aleile reţelelor de socializare, ci de un autor ideal, tânărul bard Manoil, erou pentru care autorul empiric e doar un pretext sau o oportunitate de obiectivare, de concretizare. Aici, autorul e redus la statutul imprecis de umbră a propriului personaj.) Mai mult, fiecare tablou şi fiecare operă literară stau pe o „peliculă” insesizabilă, ochi al artistului sau al scriitorului care a privit lumea înainte de a ne‑o developa într‑o imagine artistică. (Virginia Woolf exprima mai plastic decât mine această situaţie: „Cugetul autorului nu e alt­ceva decât un geam între noi şi personaje”, iar „lectura e un proces mai lung şi mai complicat decât privirea”.) Aşadar, între personajul sau autorul care citeşte lumea şi cititorul care îi citeşte pe aceştia se insinuează o legătură fină şi instabilă, dar reală, a cărei rezistenţă e asigurată de profunzimea lecturii. Privind privitorii silenţioşi din tablouri, citind personajele ciudate care citesc sau întâlnind conştiinţa artistului îngropată în imagini şi cuvinte, ne privim şi ne citim, de fapt, pe noi, autorevelându‑ne. Lectura este, din acest punct de vedere, arta autocunoaşterii. Lectura este autolectură, pentru că tot ceea ce s‑a scris este despre noi, suntem noi. Când Don Quijote, cavaler al tristei figuri, descoperă că e personaj de roman şi erou al unor aventuri celebre, merge acasă, cade într‑un somn greu, după care se trezeşte vindecat de nebunie. Lectura este tocmai această insomnie care ne vindecă fiindcă ne autodescoperă. Lectura este insomnia din care ne trezim vindecaţi de lume.

*

Într‑un eseu publicat în urmă cu un deceniu, Tzvetan Todorov, un ilustru teoretician literar francez, se întreba „în numele căror promisiuni de salvare vor trebui şoameniiţ să continue, pe termen nelimitat, să creadă că arta le transfigurează viaţa”. Nefiind (doar) un suport de analiză, un obiect de cercetare sau o vagă preocupare estivală, literatura, una dintre artele cele mai intens exersate şi consumate, are un sens şi o utilitate superioare.

Ea este, după expresia lui Freud, „o corectare a realităţii nesatisfăcătoare”; dar, înainte de a proba virtuţi terapeutice, ea este în primul rând o lucidă şi mai completă imagine a realităţii: fiindcă ne descoperă esenţa a ceea ce a fost, dinamica a ceea ce este şi condiţiile a ceea ce e posibil să fie. ­­
În literatură stau vestigiile speciei noastre, ea e memoria conştiinţei umane, aşa cum s‑a maturizat de‑a lungul secolelor. Ar trebui să citim nu pentru a ne ocupa timpul mai elegant, nici pentru a ne parfuma transpiraţia din concediu cu odorizantul aristocraţiei. Ar trebui să citim, desigur, şi pentru a ne destinde sau pentru a ne purifica; plutim în fluviul mizerabil al cotidianităţii. Dar argumentul cel mai solid în favoarea lecturii e altul: citim pentru a ne citi, înţelegem pentru a ne înţelege, căutăm pentru a ne căuta.

*

Marcel Proust avea dreptate: „Lectura se află pe pragul vieţii spirituale; ea poate să ne facă să pătrundem acolo: dar nu constituie însăşi viaţa spirituală”. Totuşi, nu cred că un astfel de pedagog, care să ne conducă atât de departe, e ignorabil; Diogene căuta în plină zi cu o lampă deschisă un Om în cetate, fără a‑l găsi. Literatura oferă la fiecare pas siluetele luminoase, reperele, modelele de care conştiinţele noastre ezitante şi vulnerabile au nevoie. „Obiectul literaturii fiind însăşi condiția umană, continuă Todorov, pe care l‑am citat mai sus, cel care o citeşte și o înțelege va deveni nu un specialist în
analiză literară, ci un cunoscător al ființei umane. (...) Departe de‑a fi un simplu agrement, o distracție rezervată persoanelor educate, ea
şliteraturaţ îi permite fiecăruia să răspundă mai bine vocației sale de ființă umană...”  Citind, prin urmare, căutăm, asemeni bătrânului Diogene, un Om, pentru ca întorşi obosiţi, după ani de căutări, în propria noastră cameră, să îl descoperim privindu‑ne în oglindă. Personal, nu pot vedea paradisul ca bibliotecă (aşa cum apare el în rafinatele viziuni borgesiene). Paradisul e amintirea îndepărtată pe care aceasta o aproximează, cu nostalgie, în toate cărţile ei. Dar trebuie să mărturisesc, în acelaşi timp, că (şi) datorită bibliotecii nu mai pot vedea lumea ca infern. Lectura e arta descoperirii restului de frumuseţe pe care totul în jur ne face să îl uităm. Ea e arta de a privi nu până acolo unde ceilalţi nu mai pot vedea, ci acolo unde alţii nu ştiu să privească.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!