Peste 350 de ani de sărbătoare în Târgul Ieşilor

Ion Mitican, 11 Octombrie 2008

Ziua Sfintei Cuvioase Parascheva (numită, pe vremuri, Paraschiva) a devenit o sărbătoare deosebită a Iaşilor încă de pe la 1641, odată cu aducerea moaştelor sale pe meleagurile Moldovei, de la Constantinopol, prin silinţa vrednicului domnitor Vasile Lupu. Pe atunci, Iaşii aveau altă înfăţişare, iar majoritatea credincioşilor purtau străvechile straie ale dacilor de pe columna lui Traian.

Încă din ajunul sărbătorii, oraşul se umplea de oaspeţi veniţi de pe cuprinsul Moldovei cu căruţele, trăsurile cu harabalele, în cârduri ori buluc cu trenurile, după 1870. Trăgeau la neamuri sau pe la hanurile împrăştiate prin toate mahalalele, se ghiloseau la o fântână de colbul drumului şi, pe înserat, cârduri, cârduri de bunici, părinţi şi copii se îndreptau către Trisfetite, cum i se spunea pe atunci Mănăstirii „Sfinţii trei Ierarhi“.

Spre seară şi a doua zi, dis-de-dimineaţă, uliţele târgului se transformau în râuri dalbe de iţari, ii şi catrinţe, ce se revărsau din toate părţile în Uliţa Boierilor sau Uliţa Mare - vechea stradă Ştefan cel Mare -, prefăcută într-un râu de lume ce curgea nestăvilit, din sus şi din jos, şi potopea porţile ctitoriei lui Vasile Lupu.

Pe vremuri, străvechiul lăcaş de cult era înconjurat cu metereze şi avea la uliţă zidiri deasupra cărora se ridica un turn cu ceasornic şi clopote sunătoare, menite să împrăştie binecuvântarea credinţei asupra întregului oraş.

Ograda fiind mică şi năpădită de chilii, clădiri pentru şcoli şi internat, un loc pentru ajunare ori veghere în preajma sfintei se găsea cu greu. Unii dintre acei veniţi mai din vreme se rugau îngenunchiaţi, se odihneau, gustau merindele înşirate pe ştergare, treceau din mână în mână ulciorul cu apă şi sporovăiau, mărturisindu-şi grijile şi păcatele. Alţii, cu sufletul împăcat după închinarea la sfântă, purtând cu smerenie firul de busuioc sfinţit, menit a fi aşezat lângă icoana de acasă, cutreierau apoi Uliţa Mare cu gardurile acoperite de covoare, macaturi, ştergare şi felurite pânzării şi ţesături.

În zilele acelea, Uliţa străbunilor era o uriaşă expoziţie de artă populară, cu lucruri de rară frumuseţe, migălite în decursul nopţilor lungi de iarnă, la războaie şi gherghefuri, de mâinile femeilor Moldovei.

După o raită şi prin târg, făcând oareşce cumpărături, cei cu neamuri în oraş se întorceau la gazde, să serbeze, gustând împreună bunătăţile aduse în traistele toamnelor bogate: poamă, mere, prune, caş afumat, nuci, colac, cu bucurie udate de mustul chişcăreţ ce spumega în ulcele.

Alţii, mai cu seamă bărbaţii, trăgeau o raită şi prin Medean sau Piaţa Sfintei Vineri, întinsă, pe vremuri, între biserica „Sfântului Neculai“ şi biserica „Sfintei Vineri“ (în preajma căreia se construia, prin 1872, Hala Mare).

Acolo se înălţau teancuri de căciuli, stive de ciubote, ciuboţele şi straie care, după cumpărare, se cereau numaidecât udate la „mustăriile“ din partea de sus a Medeanului, spre uliţa Podul Vechi (strada Costache Negri), unde trăgeau carele cu poamă rozachie şi busuioacă de la Cotnari, Socola, Galata, Răducăneni şi alte bogate sate cu vii însorite.

Ciocnind ulcele, se schimbau veşti, se închegau prietenii, se puneau la cale încuscriri şi cumătrii şi se întărea marea familie a trăitorilor din Ţara Moldovei.

Moaştele Cuvioasei scapă neatinse de incendiu

Tradiţionala sărbătorire de la „Trei Ierarhi“, cu vechime de aproape 250 de ani, avea să se mute la actuala Catedrală mitropolitană, după incendiul din 27 decembrie 1888.

În urma acestui incediu, preotul D. Neculau (îngrijitorul bisericii) şi Ath. Constantinescu, „acesta din urmă, ajutat de lucrătorul Secăleanu, au scos moaştele din racla ce se topise şi le-au aşezat în capacul ce rămăsese nears“, după cum descrie cercetătorul şi profesorul Gh. T. Kirileanu.

Cei de faţă au rămas impresionaţi văzând că arsese „parte din podeala paraclisului, a ars catafalcul enorm şi racla, topindu-se argintăriile ce o înfrumuseţau, au ars parte din veşmintele din lăuntru, dar s-au găsit neatinse, pe jăraticul dogoritor, moaştele sfintei“.

„Sub supravegherea preoţilor, s-a cercetat apoi în grămada de cenuşă şi cărbuni ce fumegau încă, scoţându-se tot argintul topit şi rămas întreg ce împodobise racla. Cu această ocazie, s-a mai găsit între cărbuni şi un capăt din lumânarea lungă de şapte palme şi groasă de 10-12 cm, ce o adusese în ajun credincioasa Raluca Turculeţ. De la această lumânare se bănuieşte că, rămânând nestinsă, ar fi luat foc racla. Preoţii au aşezat apoi moaştele în racla veche, ce se păstra într-o magazie, aranjând toate veşmintele şi odoarele, astfel că sfânta era ca şi înainte de incendiu.“

Cheltuiala îmbrăcării raclei cu argint, suportată de o credincioasă din Fălticeni

Hotărându-se mutarea moaştelor la Catedrala Mitropoliei, tocmai sfinţită în ziua de Sfântul Gheorghe din fericitul an 1887, transportul se săvârşea în ziua de 9 ianuarie 1889, cu o slujbă şi mulţi credincioşi. Un convoi de preoţi în odăjdii au dus racla pe umerii lor, iar în curtea Mitropoliei i-a primit înaltul ierarh, care a condus sicriul înlăuntru, aşezându-l în partea dreaptă a clădirii, unde se află şi azi.

Peste câteva luni, o credincioasă din oraşul Fălticeni, Ana Botez, s-a oferit să suporte cheltuiala refacerii raclei distruse de incendiu.

Contractul s-a încheiat la 30 aprilie 1890, între mitropolitul Iosif Naniescu şi argintarul Gh. Ropală, cu menţiunea că toată cheltuiala va fi achitată de către Ana Botez. La 29 august 1891, lucrarea era gata, la 6 septembrie încredinţându-se Mitropoliei. Fixându-se data aşezării moaştelor în racla cea nouă la 8 octombrie 1891, Mitropolia cerea Protoieriei Suceava să anunţe pe Ana Botez, spre a fi şi ea de faţă „pentru satisfacerea dorinţelor sale morale“. După îmbrăcarea raclei, Ana Botez a înfiinţat şi un azil la Fălticeni, pentru îngrijirea femeilor bătrâne şi lipsite de mijloace.

Luna Iaşilor

Din anul 1891, sărbătoririle au început a se săvârşi la Catedrala Mitropoliei, la ele participând înalţi dregători din Bucureşti.

Dorind ca sărbătoarea Sfintei Parascheva să fie cunoscută în întreaga ţară şi să dea imbold dezvoltării oraşului, primarul Osvald Racoviţă (1934-1938) a organizat, odată cu hramul, şi o amplă acţiune cultural-economică, numită Luna Iaşilor, programată între 29 septembrie şi 29 octombrie, cu expoziţii urbanistice artistice, culturale, industriale şi agricole. Erau chemate să participe instituţiile, firmele, şcolile, universitatea, mănăstirile şi toţi producătorii de bunuri.

Luna Iaşilor avea loc după o perioadă de pregătire şi începea cu o slujbă săvârşită de un sobor de preoţi şi de arhiereul Grigore Leu Botăşăneanu, care aducea binecuvântarea Bisericii organizatorilor şi participanţilor. După salutul ministrului Victor Iamandi, care lansa dictonul: „Totul pentru Iaşi“, şi, după cuvântul altor personalităţi, mulţumindu-le, primarul chema toate forţele la unire pentru ridicarea Iaşilor: „Prin puteri proprii şi prin concursul centrului, Iaşul poate deveni cea ce este Lipsca pentru Germania“ (Oraşul Leipzig, centru internaţional expoziţional şi de producţie).

Vestea despre Luna Iaşilor s-a dus în ţară, soseau trenuri încărcate cu musafiri, între care şi acel al Asociaţiei „Prietenii Iaşilor“, cu vreo 350 de ieşeni domiciliaţi în Bucureşti, ce avea în frunte pe fostul ministru Grigore Trancu-Iaşi. Ziarele îi anunţaseră sosirea sub titlul „Vin ieşenii“. Se sublinia intensa colaborare dintre Primărie şi Mitropolie.

În acest context, participarea la sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva a fost deosebit de mare, vizitatorii participând la hram şi la expoziţie.

Bucurându-se de succes, Luna Iaşilor s-a reluat şi în anul 1936. Pentru a-i da şi mai mult farmec, în Parcul Expoziţiei s-a construit o copie a locantei Bolta Rece, alta a Arcului Academiei şi una a Hanului Ancuţei.

Au venit apoi zilele întunecate ale războiului, când altele erau preocupările, iar frumoasa manifestaţie s-a pierdut. După unele reluări prin anii â50 ai secolului trecut, din 1992 a început organizarea Sărbătorilor Iaşilor care, din an în an, iau tot mai mare amploare, Iaşii devenind, în luna octombrie, capitala spirituală a ţării şi a Ortodoxiei.

Liturghia începea după ce domnul săruta moaştele

Moldovenii şi-au luat-o ca ocrotitoare pe Cuvioasa Parascheva încă din vremea lui Vasile Lupu. Datorită specificităţii sale, această sărbătoare făcea parte dintre cele mai însemnate sărbători ale anului, fiind deschisă printr-o ceremonie fastuoasă de către însuşi domnitorul Moldovei. În urmă cu 250 de ani, acesta participa la toate slujbele praznicului şi îndeplinea următoarele acţiuni protocolare: „Cu o zi înainte de prăznuire, egumenul mănăstirii venea cu ploconul obişnuit, cafea şi zahăr, la domn, ca să-l roage să-i facă cinstea cu domneasca sa parisie (n.r: prezenţă domnească) la ceremonia praznicului“, menţionează Dan Simionescu, într-un studiu realizat în prima parte a secolului al XX-lea, pe baza condicii logofătului Ghiorgachi, scrisă la 5 noiembrie 1762, din porunca domnitorului Grigore Callimachi.

Ceremonialul debuta în ajunul sărbătorii, continuând apoi în ziua hramului. În ajunul sărbătorii, la ora 14:00, în bătaia clopotelor, racla cu moaştele sfintei era scoasă din baldachin şi aşezată în mijlocul bisericii, pentru ca moaştele să fie sărutate de popor. „Urma slujba Vecerniei Mari, după care slujbă venea şi doamna cu alai la biserică şi-i ieşea întru întâmpinare egumenul cu Evanghelia. După Vecernie, se cânta paraclisul sfintei şi apoi toţi ieşeau în curte“, consemnează aceeaşi sursă.

În această măreaţă zi, marele vistier trebuia să trimită la biserică, din partea domnului, două lumânări mari de ceară pictate. Marele şătrar (boierul care avea în pază corturile unei tabere în timp de război) avea grijă ca în ograda bisericii să se întindă un cort deschis, pentru a sta familia domnească, iar vătaful de aprozi aranja scaunele mitropolitului şi ale familiei domneşti.

A doua zi, când la biserică sosea domnitorul, acesta era întâmpinat la uşa bisericii de mitropolit, i se cânta Axionul şi Slavoslovia, iar slujba căpăta caracter de procesiune. Totul se desfăşura în bătaia intensă a clopotelor. „Începând Litia, patru preoţi ridicau racla şi ocoleau cu ea biserica; afară, în curte, domnul săruta moaştele, se miruia, punea „în blid“ zece lei, se miruiau ceilalţi şi intrau în biserică, unde începea Liturghia. Moaştele care şezuseră afară pentru a fi sărutate de popor se aduceau în biserică la cântarea Heruvicului, când domnul (şi familia lui) trecea pe sub trupul sfintei, care apoi era pusă pe masa sfântă, în altar“. De aici, moaştele erau aduse iarăşi în mijlocul bisericii, aproape de Chinonic. Uneori, după Sfânta Liturghie, domnul obişnuia să bea cafea în „chilia egumenului“, alteori o bea cu toată boierimea în spătărie. (Narcisa Balaban)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!