Petru şi Pavel, stâlpii Bisericii

Bogdan Dedu, 28 Iunie 2008

▲ În fiecare an, la 29 iunie, Biserica noastră îi pomeneşte pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, după o perioadă de pregătire, prin post, care variază ca durată, în funcţie de data Paştilor ▲ Sfântul Petru, figura cea mai remarcabilă între cei 12 Apostoli, şi Sfântul Pavel, prigonitorul pe care Hristos l-a transformat în Apostol al Evangheliei, s-au bucurat dintotdeauna de o cinste aparte, în Biserică ▲ Sunt prăznuiţi în aceeaşi zi, deoarece, potrivit tradiţiei, amândoi şi-ar fi încheiat viaţa muceniceşte, la Roma, în acelaşi an ▲

Sfântul Petru, numit la naştere Simon sau Simeon, era din oraşul Betsaida (situat pe malul nordic al lacului Ghenizaret, astăzi localitatea El Aradsch în Siria), fiind fratele mai mic al Apostolului Andrei. Tatăl lui se numea Iona. La vremea în care a fost chemat de Hristos la apostolat locuia în Capernaum, împreună cu soţia şi soacra sa. Se ocupa cu pescuitul, prin urmare, era un om simplu, neînvăţat.

Din pescar, Apostol

Sfântul Ioan Evanghelistul spune că Andrei a fost cel care l-a adus la Hristos, după ce se convinsese că L-a aflat pe Mesia. Cu acest prilej, Mântuitorul i-a schimbat numele din Simon în Chefa („piatră“ în aramaică), de unde numele de Petru în greacă şi latină.

Potrivit Evanghelistului Luca, Sfântul Petru a devenit efectiv ucenicul Mântuitorului după ce a fost martorul unei minuni: într-o dimineaţă, Hristos a vorbit mulţimii la ţărmul lacului Ghenizaret. Pentru a fi mai bine auzit, s-a urcat în corabia lui Simon Petru, pe care l-a rugat să o depărteze puţin de la ţărm. După ce a terminat de vorbit, i-a spus lui Simon să pescuiască. Acesta, neîncrezător, întrucât se ostenise în zadar toată noaptea, ascultă de Învăţător şi aruncă mrejele. Mulţimea peştilor prinşi îl va înfricoşa: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos“, va spune el. Hristos i-a răspuns însă: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni“. Petru, împreună cu ceilalţi tovarăşi de pescuit ai lui, va lăsa totul şi va urma Mântuitorului.

„Stâlpul Bisericii“

Sfântul Petru s-a bucurat de respect din partea celorlalţi Apostoli. În multe situaţii, el lua cuvântul în numele tuturor. De pildă, în Cezareea lui Filip, atunci când Mântuitorul i-a întrebat pe ucenici cine cred că este El, Simon-Petru a răspuns prompt: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu“. Alături de fraţii Iacob şi Ioan, a fost martorul minunilor şi momentelor mai importante din viaţa lui Hristos: învierea fiicei lui Iair, la Schimbarea la Faţă şi la rugăciunea din grădina Ghetsimani. După Cincizecime, Apostolul Pavel îl numeşte, împreună cu Iacob şi Ioan, „stâlp“ al Bisericii.

Prea încrezător în sine (la Cina cea de Taină jurase că „dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti“), se va lepăda de Hristos de trei ori în timpul Patimilor. Realizând trădarea săvârşită faţă de Învăţătorul său, s-a căit şi „a plâns cu amar“. Iertarea i-a acordat-o Mântuitorul după învierea Sa din morţi, când l-a întrebat de trei ori dacă Îl iubeşte.

A stat ascuns, împreună cu ceilalţi Apostoli, de teama iudeilor până în ziua Învierii. Convins de realitatea Învierii Domnului şi primind Duhul Sfânt la Cincizecime, Apostolul Petru a devenit un mărturisitor al lui Hristos, fără a se mai teme de nici o ameninţare din partea iudeilor sau a autorităţilor. În anul 44, regele Irod Agripa, voind să facă pe placul iudeilor, l-a ucis pe Apostolul Iacob şi l-a închis într-o temniţă bine păzită pe Sfântul Petru, gândind să îl omoare şi pe el. Printr-o minune însă, un înger trimis de Dumnezeu l-a scos din temniţă. După acest eveniment, Petru a părăsit Iudeea şi a mers la Roma. Aici şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii întărind Biserica. Potrivit tradiţiei, pe 29 iunie 67 a fost crucificat din porunca împăratului Nero († 68). La cererea lui, Apostolul Petru a fost răstignit cu capul în jos.

Sfântul Petru este autorul celor două epistole soborniceşti din Noul Testament.

În basmele populare româneşti, Sfântul Petru este cel care îl însoţeşte pe Dumnezeu în călătoriile Sale pe pământ, petrecute, cândva, la începuturile lumii.

Cuceritorul Mediteranei

Apostolul Pavel s-a născut în Tarsul Ciliciei în jurul anului 7, într-o familie de evrei cu bună stare materială, care aparţineau tribului lui Veniamin. La naştere a primit numele de Saul. Prin părinţii săi a moştenit cetăţenia romană. A dobândit o educaţie aleasă, spre deosebire de ceilalţi Apostoli. Aceasta îi va fi de ajutor în activitatea sa de mai târziu, deşi Pavel nu şi-a pus niciodată nădejdea în cunoştinţele sau în darurile sale, ci în Dumnezeu: „eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc“.

De foarte tânăr, Saul a mers la Ierusalim, unde avea o soră. Aici a studiat legea mozaică la şcoala rabinului Gamaliel, unul dintre fariseii cei mai învăţaţi şi mai respectaţi ai vremii. Nu L-a întâlnit pe Mântuitorul Hristos în timpul activităţii Sale pământeşti, deoarece, în această perioadă, se întorsese în Tars, unde activa ca rabin. Întoarcerea lui la Ierusalim a fost determinată de veştile care ajunseseră până în Tars despre lucrarea Apostolilor de după Cincizecime. A venit la Ierusalim cu gândul de a apăra puritatea legii mozaice. În acest scop, s-a alăturat cu multă râvnă celor care începuseră să persecute Biserica. A participat la uciderea lui Ştefan, păzind hainele celor care îl ucideau cu pietre.

„Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?“

Aflând apoi că şi în Damasc sunt creştini, a luat scrisori de împuternicire de la marele preot şi, însoţit de o gardă dată de Sinedriu, a pornit spre acest oraş. Cu puţin înainte de a ajunge a avut loc însă întâlnirea cu Hristos, care i-a schimbat viaţa: ziua, în amiaza mare, i-a apărut Mântuitorul, într-o lumină strălucitoare, şi i-a zis: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?“. Rămas orb, a intrat în Damasc, nu cum îşi propusese, ca cel care inspira teamă creştinilor acelor vremuri, ci smerit şi tăcut, petrecând trei zile şi trei nopţi fără să mănânce ceva. După aceea, prin preotul Anania din Damasc, Dumnezeu îi redă vederea. Primeşte botezul şi, fostul mare prigonitor a început acum să vorbească în sinagogă despre Cel pe care, cu puţin timp înainte, Îl prigonea. Pentru a scăpa de iudeii care căutau să-l ucidă, părăseşte oraşul şi se întoarce în Tars.

Peste ani, este chemat la Antiohia de către Barnaba. De aici a plecat în cele trei călătorii misionare, între anii 45-58, prin care a adus la Hristos mai mult de 30 de cetăţi importante din bazinul Mării Mediterane. Cu ocazia primei călătorii, în Cipru, l-a adus la credinţă pe proconsulul roman Sergius Paulus, guvernatorul insulei. De la acesta şi-a luat numele de Pavel, nume pe care îl va purta până la sfârşitul vieţii.

Cetăţenia romană îl salvează de pedeapsa iudeilor

Activitatea sa misionară a fost de multe ori însoţită de primejdii, aşa după cum mărturiseşte însuşi Apostolul: „De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; În osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine.“

În lucrarea sa de vestire a Evangheliei, Apostolul Pavel i-a vizat pe cei de un neam cu el, dar mai ales pe cei de alte neamuri. De aici şi ura iudeilor care pretutindeni i se opuneau. În anul 58 a fost prins de iudei în Ierusalim. Ţinut în temniţă doi ani în Cezareea Palestinei, în final va fi dus pe mare la Roma pentru a fi judecat de împărat, întrucât poseda cetăţenie romană. Aici a petrecut alţi doi ani într-o casă închiriată, fiind păzit de un ostaş roman. După judecată, în anul 63, a fost eliberat.

Împrejurările sfârşitului său sunt necunoscute. Se crede că, ajuns din nou la Roma, a fost închis şi omorât din porunca împăratului Nero, în anul 67, prin tăierea capului. A fost îngropat pe Calea Ostia de lângă Roma, unde mai târziu s-a ridicat biserica „San Paolo fuori le Mura“ (Sfântul Pavel din afara zidurilor).


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!