Interviu
„Pictarea unei icoane nu ţine doar de meşteşug“

„Pictarea unei icoane nu ţine doar de meşteşug“

Raluca Băloiu, 23 Septembrie 2010

Deşi cu foarte multe expoziţii la activ şi cu un curriculum vitae impresionant, artistul Ştefan Remus consideră că tot ce-a făcut până acum au fost doar studii de înţelegere a fenomenului şi a limbajului plastic, drumul lui fiind pe tradiţia creştină românească de pictură, dorindu-se a fi un succesor al şcolii lui Pârvu Mutu şi al lui Savu Moga prin importanţa, minuţiozitatea şi atenţia redării chipului, prin păstrarea tradiţiei bizantine şi linia canonică a reprezentării. Dintr-un scurt interviu vom afla care sunt reperele lui stilistice, canonice şi duhovniceşti.

Ce anume ţi-a atras atenţia: linia, culoarea, modul în care sunt construite volumele de către Savu Moga sau interferenţa dintre tradiţie şi inovaţie? Pe de altă parte, cum te raportezi la echilibrul dintre universul spiritual-simbolic specific Evului Mediu şi caracterul decorativ-renascentist al picturii lui Pârvu Mutu?

Toate acestea ţin mai mult de iconomia unei icoane. Îmi place la cei doi că nu fac mare tapaj pe ceea ce ţine de meşteşug. Pictura lor este firească, nu o demonstraţie de virtuozitate, un echilibru între tradiţie şi inovaţie, arta lor este dovada unei smerenii caracteristice timpului în care relaţia cu Dumnezeu era mai importantă pentru oameni şi pentru artişti. Îmi plac foarte mult amândoi pentru că reuşesc să transmită lumea de dincolo de lume. Aş vrea să iau ce se potriveşte structurii mele şi să-mi pot continua căutarea în direcţia artei religioase. În icoană, dimensiunea sacră a lucrării religioase este mai importantă decât dimensiunea artistică şi estetică a picturii în general.

Ce aspect al stilului lor îţi place mai mult?

Nu mi-am propus un studiu atât de direcţionat. În primul rând, amândoi respectă tradiţia iconografică, dar reuşesc să se distingă foarte bine ca stil de restul zugravilor. Sunt pictori extraordinari, dar fiecare în direcţia lui. Totuşi, cred că o mai mare importanţă în afară de cea stilistică o ocupă povestea artistului, felul său de a vedea lumea. Lucrurile tehnice le învăţăm în câţiva ani şi le putem perfecţiona în alţi câţiva. Cum vede lumea un artist autentic se învaţă mai greu pentru că pictarea unei icoane este mult mai mult decât ceea ce ţine de meşteşug. Sunt convins că expresia plastică la care au ajuns cei doi şi alţi mari zugravi sunt rezultatul unei asceze spirituale şi trupeşti în care miza este cunoaşterea, apropierea de Dumnezeu. Ca temperament, pictorii sunt admiratori ai creaţiei divine, un fel de psalmişti în imagini care, lăudând frumuseţea naturii create, îl laudă de fapt pe Dumnezeu, Creatorul.

Mi-ai mărturisit mai demult că te-ai vedea "zugrav de subţire". De ce zugrav, şi nu pictor?

Cred că este un alt fel de a spune iconar, dar, fiind o formulare mai veche, îmi pare mai preţioasă. Denumirea de zugrav de subţire este strâns legată de tradiţia artei medievale româneşti. Din acest an am început câteva direcţii de căutări personale în icoană, alegând ca sursă de inspiraţie portrete, scene din arta medievală românească.

Ce anume apreciezi la pictura macedoneană din Kliment, Ohrid?

Apreciez forţa, claritatea, monumentalitatea. Aici este perfect vizibilă şcoala greacă bazată pe arta antică: volumetria este apropiată de sculptură, iar proporţiile chipului şi corpului sunt asemănătoare celor din perioada elenistică. În formulele plastice folosite în pictura murală macedoneană regăsesc un aspect modern, chiar dacă a fost concepută la începutul secolului al XII-lea şi, în mod evident, artiştii nu-şi propuneau aşa ceva. Îmi place de asemenea şi pictura din nordul Moldovei, îmi place pictura exterioară şi apreciez libertatea artistică a vechilor zugravi moldoveni, respectând în acelaşi timp canoanele. Dar la fel de mult îmi place pictura icoanei ruseşti care, prin sensibilitatea cromaticii şi a desenului, transmite nemărginitul creaţiei dumnezeieşti. Fiecare şcoală poate vorbi despre Dumnezeu în felul ei şi dacă icoanele sunt diferite între ele ca rezolvări plastice, se datorează faptului că artiştii vorbesc despre Dumnezeu după sufletul poporului din care provin.

Dacă ar fi să alegi între a picta o icoană bizantină, alta rusească şi una românească, ce-ai alege?

M-aş înclina mai degrabă spre pictura noastră. Am ajuns la o vârstă la care trebuie să-mi găsesc drumul fară să mai oscilez. Aş prefera de acum să-mi fac propriile desene, să pornesc ca sursă de inspiraţie de la o icoană veche, dar fără a o copia. Mi-am propus să încep cercetarea personală mai ales în desen şi compoziţie.

Cum începi o icoană sau o frescă?

Aş spune că fac o cruce pe locul ce urmează să fie pictat… Primul lucru din punct de vedere plastic este să intru în starea aceea deosebită, să mă apropii cu delicateţe de lemnul ce devine obiect de cult. Sunt de părere că trebuie să faci ascultare faţă de material pentru a picta după aceea!

Cum adică faci ascultare faţă de material?

Te poţi lăsa domesticit de el, căutând perfecţiunea în formele lui. Îl prelucrezi, îl şlefuieşti până când îţi place ca obiect şi atunci poate primi grundul, care urmează şi el a fi supus unui proces de rafinare. Abia de aici încep desenarea, poleirea şi pictarea propriu-zisă a icoanei. Prin lucrul la blatul icoanei te împrieteneşti cu obiectul înainte de a te apuca să-l pictezi.

Ţi s-a întâmplat să simţi că ai ispita de a nu mai putea continua? Să simţi că nu poţi termina?

De multe ori, nici după doi ani nu termin unele icoane, dar acestea îşi aşteaptă timpul lor!

Păstrător de reguli canonice

Ştefan Remus restaurează în prezent catapeteasma unei foste capele armeneşti (acum capelă ortodoxă) din cimitirul Eternitatea din Roman şi lucrează în echipa lui Cătălin Băluţ la pictarea Bisericii "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" din cartierul Berceni. Când nu pictează, Ştefan este profesor de educaţie plastică în cadrul cercului Atelierul Fanteziei din Clubul Copiilor din Săbăoani, situat la 10 km de oraşul său natal, Roman. Absolvent al Universităţii Naţionale de Arte, specializarea artă murală, la clasa profesorului Ion Grigore, Ştefan Remus a pictat iconostase, firide, turle, în tehnica frescei şi zgraffito-ului, şi biserici: "Pogorârea Sfântului Duh" din Sagna, Neamţ; "Precista Mare" şi "Sfântul Dimitrie" din Roman, dar şi icoane mobile şi troiţe - toate mărturie a harului său de a picta. A avut expoziţii personale la Muzeul de Artă din Roman, la Galeria "Nicolae Tonitza" din Bârlad, la Muzeul Literaturii Române din Iaşi, la Galeria "Cupola" din Iaşi, la Galeriile "Orizont" şi "Căminul Artei" din Bucureşti. Păstrător al regulilor canonice atunci când pictează o biserică, Ştefan Remus experimentează în expoziţii, mergând pe filonul artei creştine. Păstrează forma clasică pe care o esenţializează, nu dintr-o dorinţă înnoitoare, ci din nădejdea de a readuce în atenţia privitorului o icoană arhetipală, pierdută în negura timpului.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!