Reportaj
„Pictoriţele“ în fire de lână de la Agapia

„Pictoriţele“ în fire de lână de la Agapia

Otilia Bălinişteanu, 22 Noiembrie 2012

În atelierul de ţesut covoare al Mănăstirii Agapia nimic nu pare să se fi clintit de două veacuri; doar chipurile se vor fi schimbat. Pe băncile pitice, în faţa războiului uriaş, maicile închipuie şi acum, ca şi odinioară, jocuri minunate ale culorilor pe claviatura firelor de bătătură.

Degete delicate, dar ferme, aleargă aşezând ici şi colo fire colorate intens. Mişcările sunt scurte şi precise. În prelungirea lor, siluete negre desenează în aer un tablou al migalei şi al răbdării neprecupeţite. E-o linişte dulce în odaia largă în care războaiele de ţesut, ca nişte harpe uriaşe, sunt strunite pentru a da viaţă lânei colorate. Doar fâşâitul firelor şi zgomotul bătătoarelor cu care sunt statornicite în covor îţi amintesc, din când în când, că te afli într-un atelier de ţesut. Altminteri, totul pare să se întâmple aici după regulile unei orchestre diafane, în care muzicile nu se aud, ci se făuresc zi de zi.

Păşesc în atelier ca într-o poveste. O împărăţie de culori domneşte pretutindeni. Aşezate sus, deasupra războaielor, sau ordonate atent în compoziţia covoarelor ce încep a prinde contur, firele de lână sunt accentele unei lumi construite din imaginaţie, dibăcie şi infinită delicateţe. Aici, nimic nu s-a clintit de două veacuri; doar chipurile se vor fi schimbat. Pe băncile pitice, în faţa războiului uriaş, maicile de la Agapia închipuie şi acum, ca şi odinioară, jocuri minunate ale culorilor pe claviatura firelor de bătătură. Nişte furnici uriaşe, ce trudesc neîntrerupt pentru răsfăţul ochilor şi-al sufletului, dar mai ales pentru a nu lăsa un meşteşug să moară.

Mâini, ochi şi culori

Intru cu sfiala intrusului în spaţiul acesta fascinant. Mă copleşeşte starea de tihnă, de natural. Pentru o clipă îmi amintesc de bătrânelele copilăriei mele, mătuşi sau vecine, pe care le vizitam iarna şi pe care le găseam în faţa războiului de ţesut, cu aceeaşi răbdare, cu aceeaşi bucurie în ochi, cu acelaşi joc fabulos al mâinilor şi culorilor, ca şi aici. De bună seamă, şi maicile vor fi asistat la scene asemănătoare în copilăria lor, acasă sau la bunici. Iar aici, la mănăstire, sub grija celor mai în vârstă, au început şi ele a-şi face mâinile să le asculte, ca să poată aşeza pe covoare poveştile lânii colorate.

Maica Eufrasia Ursulean are 45 de ani şi e maistră în atelier din 1993. De loc e din Bucovina, de la Brodina. Acolo, acasă, se ţesea, aşa că aici nimic nu i-a fost străin. E dezamăgită că azi ţesutul, la sat, a murit, dar îmi povesteşte cu bucurie despre lucrul lor în atelier. "De-acasă ştiu să lucrez, de mică. Atunci se lucra mult în stative. Era ocupaţie de bază. Se ţeseau prosoape, cuverturi, lăicere, sumane, catrinţe", îşi aminteşte măicuţa. Când a venit la mănăstire, a avut norocul să mai prindă în atelier, la lucru, multe dintre maicile bătrâne şi a deprins meşteşugul de la una dintre cele mai pricepute, maica Heruvima. Acum, în atelier lucrează 24 de măicuţe. Cea mai în vârstă, maica Ecaterina, are 85 de ani. Ea este cea care a adus meşteşugul până în zilele noastre. Cea mai tânără, sora Irina, are 26 de ani. "În general, maicile care vin învaţă repede fiecare, pentru că le place. Trebuie multă răbdare. E o bucurie sufletească destul de mare când vezi gata un covor. Şi mai ales când îl predai şi vezi că-i place omului", spune maica maistră.

Într-o lună se ţes doar 80 cm pătraţi

Trec printre băncile pe care stau aşezate maicile. Mâinile lor neobosite mângâie cu duioşie firele de lână, le aşază şi le strunesc, le potrivesc şi la îmbină, apoi le bat în urzeală, ca pentru a le pecetlui trăinicia. Zeci de ochi atenţi, aţintiţi pe modelele la care lucrează. În rest, acelaşi joc nestăvilit al degetelor şi firelor de lână, ca un laitmotiv.

Mă apropii de maica Tecla, care lucrează la un model moldovenesc. Este, îmi spune, cel mai greu de realizat dintre toate modelele care se fac în atelier. "E greu, mai ales la început, până ce te obişnuieşti. Se lucrează pe puncte, cu legătură, sunt multe nuanţe şi presupune multă muncă. Modelul oltenesc se face doar din imaginaţie. E ca într-o pictură. Îţi închipui cum e o lalea şi faci o lalea, cum e o cireaşă şi faci o cireaşă", îmi spune, iar chipul i se luminează într-un zâmbet blajin. Şi chiar aşa e, ca într-o pictură, doar că ele, măicuţele, "pictează" cu firele jucăuşe de lână.

Ceva mai încolo, maica Mădălina aşază firele şi le bate, migălind tot la un covor moldovenesc. Are 43 de ani şi lucrează la covoare din iarna lui â99. A învăţat de la o maică bătrână. Ce face-i place, iar asta se vede din felul în care bucuria i se transpune pe chip atunci când povesteşte. "Moldovenescu-i foarte migălos. Daâ-mi place să lucrez. Într-o lună nu poţi face mai mult de 80 cm pătraţi", îmi explică maica Mădălina. Migala e cu adevărat cuvântul-cheie aici. Căci, aveam să aflu, uneori nu e suficientă o singură iarnă să termini un covor, ci chiar două-trei de-a rândul.

Meşteşugul

În atelierul harnicelor măicuţe de la Agapia, iarna se lucrează cel mai intens. Atunci se adună toate de pe la celelalte munci, iar până în primăvară, zi de zi, stând pe băncuţele joase, cu spatele încovoiat, fac artă cu mâinile lor. Se lucrează pentru comenzi din ţară şi, uneori, chiar din străinătate. Covoarele sunt ţesute după câteva modele clasice: modelul moldovenesc, modelul oltenesc şi modele naţionale stilizate. Urzeala este din bumbac, iar firul folosit este din lână naturală, ce provine de la oile mănăstirii. Dar nimic din tehnica sau modelul utilizat n-ar spune mare lucru, dacă în acest frumos meşteşug n-ar interveni imaginaţia, gingăşia şi simţul frumosului ale celor care lucrează aceste splendide covoare. Armonia culorilor, acurateţea ansamblului, calitatea ţesăturii, dar mai ales franjurii, lucraţi de mână, sunt cele mai de preţ semne că ceea ce le iese măicuţelor din mâini sunt cu adevărat opere de artă.

Recomandări de întreţinere ale covoarelor sunt simple şi la îndemână. "Ele trebuie curăţate la curăţătorie chimică. Nu se folosesc detergenţi, pentru că sunt foarte puternici şi deteriorează lâna", precizează maica maistră.

Tot în atelierul de ţesut se restaurează şi covoarele vechi, păstrate în muzeul şi bisericile mănăstirii. În muzeul mănăstirii se păstrează un covor cu model turcesc, realizat la Agapia, foarte vechi şi extrem de frumos. Am avut ocazia să o văd pe maica Eufrasia lucrând la un astfel de covor, ţesut la 1890. "Restaurarea e o muncă de Sisif şi în acelaşi timp o muncă de artist", îmi spune maica Filoteia Cosma, fost muzeograf în cadrul mănăstirii, o bună cunoscătoare a istoriei acestui aşezământ.

Scurtă cronologie

Şi la începutul secolului trecut, ca şi în zilele noastre, covoarele ţesute la Agapia se remarcau prin frumuseţe şi trăinicie. Nu-i de mirare că între anii 1911 şi 1937, măicuţele au prezentat lucrul mâinilor lor în mai multe expoziţii din ţară şi din străinătate, unde au fost apreciate pe măsura măiestriei lor. Între timp, la mănăstire luase fiinţă şi o şcoală de meserii, unde maicile învăţau cum să ţeasă. "Cele mai multe expoziţii au fost la Iaşi şi Bucureşti. Aici covoarele au fost medaliate. Ştim sigur că până în 1948 covoarele au fost trimise şi în expoziţii internaţionale, numai că, din păcate, între 1946 şi 1948, mănăstirea a trebuit să se refugieze cu ateliere, cu tot, din calea ruşilor în sudul ţării, şi atunci s-au pierdut multe bunuri", explică maica Filoteia.

În 1950, din ordinul guvernului a fost înfiinţată o secţie pentru export, numită Româno-Export, iar ateliere Mănăstirii Agapia au fost organizate sub forma unei cooperative numite "Arta monahală", în care 250 de lucrătoare lucrau covoare, tricotaje şi broderii.

În 1959, regimul comunist a obligat Mitropolia Moldovei să desfiinţeze toate atelierele din mănăstiri, pentru ca să poată cere apoi plecare tineretului din mănăstiri, pe motiv că nu are o meserie de întreţi-nere. Ateliere au fost redeschise abia în 1970, prin grija şi oblăduirea mitropolitului Iustin Moisescu, şi funcţionează şi astăzi.

Două veacuri de istorie

Într-un aşa loc plin de urme ale trecutului, şi ţesutul covoarelor are, la Agapia, o istorie lungă. Meşteşugul s-a împământenit aici prin hrisovul domnitorului Alexandru Moruzzi, de la 1803. În acel an, Mănăstirea Agapia se transforma din mănăstire de călugări în mănăstire de maici. "Hrisovul a stabilit ca odată ce maicile s-au instalat aici să se înfiinţeze câteva ateliere cu meserii specific feminine: ţesutul de covoare, chilimurile, broderia artistică. În anul 1804 au fost oficial fondate atelierele de covoare, broderii şi ţesătorie de stofă (stofe din şiac gros, pentru hainele de biserică şi stofe foarte fine, din fir de lână amestecat cu borangic, pentru camilafcele pe care maicile le îmbracă la slujbă", povesteşte maica Filoteia Cosma.

Din păcate, în anul 1903, mănăstirea a suferit un incendiu foarte puternic, incinta a fost arsă şi devastată, iar atelierele au fost mutate într-o clădire ce exista la poarta aşezământului, pe amplasamentul actualului seminar teologic. Acea clădire fusese construită de prinţesa Raluca Sturza şi a găzduit atelierele până în 1910, an în care mitropolitul Pimen al Moldovei a sprijinit mănăstirea pentru a-şi restaura aripa nordică a incintei, cea în care au fost mutate atelierele şi unde se află şi astăzi.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!