Cultură
Pictura bisericească maramureşeană

Pictura bisericească maramureşeană

Drd. Diana Barbu, 17 Ianuarie 2012

Variată stilistic şi profundă în înţelesuri, pictura bisericească din Maramureşul istoric face parte din ampla mişcare de înflorire artistică a mediului rural din ţinuturile româneşti. Ţinând cont că nu elementele componente sunt cele care determină caracterul unei culturi, ci modul în care sunt selectate, regândite, reformulate, integrate în matricea stilistică proprie, situate adesea în mijlocul satului sau pe coline, bisericile de lemn din Maramureş se încadrează perfect în peisajul a cărui succesiune domoală de deal şi vale pare prototipul ideal al spaţiului mioritic.

Istoricii de artă văd geneza tipului de biserică maramureşeană ca urmare a contactului direct cu arhitectura gotică, de zid, prezentă în Maramureşul secolului al XIV-lea prin monumentele de la Cuhea, Giuleşti, turnul-clopotniţă ridicat peste pronaos fiind elementul definitoriu.

Interiorul, de cele mai multe ori modest, nici prea înalt, nici prea amplu, aflat într-o relaţie strânsă cu proporţia umană, cuprinde atât elemente populare, cât şi elemente împrumutate din arta cultă (în special din cea barocă), îmbinate într-un mod armonios. Un exemplu în acest sens îl constituie programul iconografic - care aparţine tradiţiei ortodoxe, dar în care regăsim elemente din arta occidentală. La modul generic, tematica respectă semnificaţia încăperilor - în Sfântul Altar sunt redate teme ce ţin de Taina Euharistică, iar în pronaos, teme cu conţinut funerar dominate de Judecata de Apoi. Deosebită de iconografia bisericii de zid este tematica naosului, care pune accent pe elementele moralizatoare întâlnite în Vechiul şi Noul Testament.

Programul iconografic trebuie înţeles ca o modalitate de redare a mentalităţii colectivităţii locale, colectivitate care participă activ la confruntările ideologice ale epocii în care sunt executate.

Fidelă redactărilor de tradiţie postbizantină

Pictura Maramureşului, fidelă redactărilor de tradiţie postbizantină, oscilează uneori între cele două tendinţe ideologice opuse din Apus: Reforma şi Contrareforma. În acest sens, uneori, pictorii populari, excluzând aproape total scene din viaţa Fecioarei Maria, se arată receptivi faţă de cultul Reformei care contesta cultul Fecioarei. Alţii, în schimb, adepţi ai Contrareformei, redau cu lux de amănunte momente din viaţa Fecioarei.

I. D. Ştefănescu remarcă excluderea aproape totală a scenelor liturgice şi de interpretare dogmatică, dar de asemenea subliniază caracterul excesiv didactic şi moral al picturii legat de atmosfera religioasă creată de influenţa protestantismului care lupta împotriva misticismului şi a dogmatismului, cărora le substituia tocmai latura istorică şi morală a cultului.

În toate aceste picturi murale, indiferent dacă sunt ataşate tradiţiei bizantine sau se lasă influenţate de elementele culturii exterioare venite din Apus, pătrunde un element nou, potrivit căruia sunt introduse motive din realitatea înconjurătoare în peisajele şi cadrele arhitectonice ale scenei sau în piesele de costum.

Legăturile tradiţionale cu Moldova determină în secolul al XVIII-lea unele influenţe ale "picturii moldoveneşti", care, asimilate şi interpretate în manieră populară de către meşterii localnici, creează un stil deosebit. De asemenea, tot în secolul al XVIII-lea apar şi influenţe ale artei postbrâncoveneşti, care se manifestă în motivele ornamentale.

Alături de aceste motive împrumutate, în pictură îşi fac loc elemente care ilustrează realităţi din mediul înconjurător ce au o importantă valoare documentară şi pitorească. Dacă la început gama cromatică este cuminte, la sfârşitul secolului al XVIII-lea aceasta se îmbogăţeşte folosindu-se culori vii, strălucitoare, adesea contrastante. Pictorii populari au dublu rol, pe de o parte cel al unui filtru care selectează elementele propuse şi le prezină societăţii spre acceptare, iar pe de altă parte au rol de transmiţători ai ideilor şi modalităţilor de exprimare artistică. În mod practic, prin ei se exprimă colectivitatea locală, care îşi manifestă atât capacitatea de deschidere şi receptivitate faţă de elementele noi ale epocii, cât şi puterea de a rămâne conservatoare şi închisă faţă de motivele care sunt incompatibile ei.

Personalitatea artiştilor populari se afirmă prin diversitatea soluţiilor adoptate. Ca fond general se păstrează principiile artei postbizantine, dar fie că e un Alexandru Ponehalski, Radu Munteanu sau un Toader Hodor (zugravi de frunte ai picturii bisericeşti maramureşene), fiecare dintre ei interpretează în felul său fondul care-i stă la dispoziţie.

Teme biblice şi eshatologice

Ca idee de bază putem reţine faptul că iconografia picturii maramureşene are un accentuat caracter moralizator şi didactic. Programul iconografic este simplificat, redus aproape exclusiv la paralelismul dintre Vechiul şi Noul Testament şi se remarcă o accentuată preferinţă pentru temele eshatologice.

Dintre cei mai de seamă reprezentanţi amintim pe Alexandru Ponehalski, care se manifestă atât ca pictor muralist cât şi ca pictor de icoane. Acesta va fi chiar întemeietor de "şcoală". Drept caracter definitoriu al iconografiei lui Alexandru Ponehalski este faptul că reuşeşte să transfere calităţile miniaturale ale picturii de icoană în pictura murală. Scenele sale sunt redactate ca şi în pictura de icoane, în panouri separate prin benzi de culoare roşie sau cu motive decorative vegetale şi geometrice. Este un adept al simetriei.

Un alt artist popular de seamă este Radu Munteanu, legat mai mult ca stilistică de icoanele pe sticlă, desenul său foarte bine conturat, cu linii groase se remarcă printr-un puternic decorativism. El încearcă să transforme compoziţiile, personajele, elementele decorative într-un fel de ornament în sine. Lumea sa artistică este colorată, decorativă apropiată de basmul popular.

De numele lui Toader Hodor se leagă introducerea picturii de factură barocă şi rococo. Folosind culori vii, pitoreşti, cu puternice contraste decorative, Toader Hodor doreşte să producă un puternic efect de desfătare şi uimire, de spectacol. Este un adept al fastuosului. Nu mai ţine cont de spaţiu, ansamblul căpătând dinamică.

Picturile murale maramureşene databile în special în sec. al XVIII-lea şi la începutul sec. al XIX-lea se dovedesc monumente reprezentative ale vieţii săteşti, ctitor fiind în majoritatea cazurilor chiar obştea sătească. Vasile Drăguţ remarcă faptul că "ceea ce se petrece în arta maramureşeană este o asimilare creatoare autentică şi originală - şi nu o imitaţie periferică -, dovadă a exploziei de iniţiativă şi energie creatoare în mediul sătesc. Este epoca în care din Crişana până în Moldova, din Oltenia până în Maramureş, pretutindeni se constituie numeroase echipe de dulgheri, de meşteri zidari, pretutindeni se pictează icoane şi biserici prin râvna zugravilor care străbat ţara, conlucrând pe neştiute la închegarea unui stil de comună înţelegere şi anticipând tainic unirea tuturor românilor".


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!