Editorial
Pierderea ca regăsire

Pierderea ca regăsire

Pr. Florin-Cătălin Ghiţ, 28 Februarie 2016

În pragul Postului Mare, a doua duminică a perioadei liturgice a Triodului aduce în atenţia credincioşilor Pilda fiului risipitor (Lc. 15, 11-32), ale cărei valenţe spirituale rămân mereu actuale prin modelul paradigmatic al fiecăruia dintre cei trei protagonişti principali ai parabolei, care reprezintă tipuri antropologice aplicabile în diverse ipostaze şi împrejurări ale existenţei umane şi în care omul - oricine ar fi el - se poate regăsi pe sine. Însă prin fiul care a ajuns să dea numele acestei parabole a Mântuitorului este transmisă posibilitatea revenirii, în ordine duhovnicească, dintr-o stare deplorabilă - oricare ar fi ea - a omului. Ba mai mult decât atât: în urma unui proces lăuntric de prefacere sau schimbare a modului de a fi, a gândi şi a privi/contempla lucrurile (gr. metanoia), descris cu mare fineţe de Evanghelistul Luca, starea la care omul poate reveni în urma unei experienţe traumatice spiritual şi ontologic (căci orice formă a păcatului - adică lucrarea contra sau neconform firii - e o rană a fiinţei) este chiar superioară celei iniţiale.
Ceea ce face fiul care-şi urmează dorul de ducă reprezintă un model parţial pentru cei cărora li se adresează Mântuitorul, inclusiv nouă. Poate recomanda Iisus un astfel de parcurs pe care-l are acest fiu? Nicidecum în prima lui fază. Dintre cele două etape ale devenirii sale (prima: a risipirii; a doua: a întoarcerii), cea dintâi doar descrie starea în care se poate (re)găsi orice om, iar nu un exemplu de urmat. Modelul pe care-l propune Hristos este a doua parte a traseului existenţial al tânărului cu viaţa risipită: cea a regăsirii şi revenirii din uitarea de sine („...mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat” (Lc. 15, 24, 32). Prima etapă e doar o descriere a experienţei păcatului, o constatare, nu un îndemn. Privind retrospectiv parabola, tocmai prima etapă a devenirii fiului risipitor devine piatra de poticnire pentru fratele său mai mare, căruia-i scapă sensul celei de-a doua, a aflării, a revenirii şi regăsirii fratelui său mai mic. Prima etapă e şi extrem de riscantă: nimeni nu are dreptul să-şi propună s-o parcurgă cu gândul perfid la şansa finală de a recupera. Pornind cu un astfel de gând pervers, eşecul întreprinderii murdare e asigurat. „Că ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă şi să-şi păgubească sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său“ (Mc. 8, 36). Într-un fel, fiul risipitor nu a ţinut în felul acesta la sufletul său, adică făcând calcule meschine în privinţa săvârşirii păcatului în care s-a avântat, confirmând cuvintele: „Cine ţine la sufletul lui îl va pierde...“ (Mt. 10, 39; 16, 25).
Semnificaţia profundă la care trimite ceea ce i se întâmplă fiului risipitor este aceea a bucuriei restaurării noastre, descrisă prin reabilitarea fiului din starea descrisă în prima etapă, în care ne putem regăsi cu toţii.
Forme actuale ale risipirii şi pierderii omului, din care există totuşi nădejde de revenire şi întoarcere, constituie războaiele contemporane de pe glob şi orice formă de terorism, o nouă „cursă a înarmărilor“ asemănătoare celei din timpul războiului rece, pierderea identităţii religioase şi naţionale în contextul globalizării.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!