Religie şi ştiinţă
Planetele extrasolare şi miracolul vieţii terestre

Planetele extrasolare şi miracolul vieţii terestre

Diac. Sorin Mihalache, 06 Februarie 2011

Lumea vie, cel puţin aşa cum este cunoscută astăzi, poate supravieţui doar pe planete cu o structură solidă şi cu o chimie suficient de bogată, în condiţii asemănătoare celor de pe Pământ. Acesta este şi motivul pentru care astăzi, în căutarea vieţii extra-terestre, astrofizicienii caută planete cu dimensiuni apropiate Terrei, situate în sisteme solare care seamănă cu sistemul solar.

Figuri respectate din lumea ştiinţei, cum ar fi Sir Martin Rees sau John Barrow, au făcut aprecieri importante privind caracteristicile fizice ale universului în care trăim. În acest sens, au fost luate în discuţie aspecte precum tridimensionalitatea spaţiului, raportul forţei electromagnetice cu gravitaţia sau cu forţa nucleară tare, dar şi raportul dintre gravitaţia exercitată de întreaga materie-energie din univers şi rata expansiunii. De asemenea, aşa cum indică unele rezultate din cosmologia recentă, existenţa galaxiilor, a stelelor şi a celorlalte corpuri cereşti este asigurată de un alt raport special, notat de regulă cu Q (1/100 000), raport care desemnează mărimea unor neregularităţi ale densităţii Universului timpuriu, care au contribuit decisiv la naşterea galaxiilor.

Astfel de caracteristici se dovedesc esenţiale atât în structura şi dinamica cosmosului, cât şi în configuraţia legilor fizice care permit existenţa vieţii. Este motivul pentru care Martin Rees exprimă plastic acest lucru, afirmând că universul vădeşte o compatibilitate cu viaţa, un fel de constituţie "biofilă" ("iubitoare" de viaţă)1. Totuşi, trebuie spus faptul că nici una dintre aceste caracteristici nu determină încă, în mod necesar, existenţa sistemului solar, a Pământului şi a mediului terestru favorabil vieţii.

Uimitorul Pământ

În ultimele decenii, o serie întreagă de cercetări au scos la iveală o altă listă de condiţii indispensabile în asigurarea mediului propice vieţii. Un amplasament potrivit al Soarelui în galaxie este, de exemplu, esenţial. Multe sisteme stelare din Calea Lactee sunt situate în regiuni unde se petrec explozii ale novelor şi supernovelor, evenimente însoţite de câmpuri de radiaţii extrem de intense şi nocive pentru lumea vie. Sistemul solar este amplasat între două braţe spirale ale galaxiei, într-o zonă (numită "centura vieţii") suficient de îndepărtată de aceste explozii2. Sunt pomenite, de asemenea, temperatura Soarelui şi distanţa Pământ-Soare, fiind cunoscut faptul că Terra este situată la o distanţă potrivită de Soare, evitând şi temperaturile prea ridicate, şi pe cele prea scăzute. De asemenea, prezenţa câmpului gravitaţional şi cea a câmpului magnetic sunt esenţiale în păstrarea atmosferei terestre şi în protecţia împotriva radiaţiilor nocive şi a vântului solar (centurile Van Allen). La fel, elemente precum carbonul, oxigenul, hidrogenul, ozonul sau apa sunt absolut necesare pentru asigurarea mediului propice pentru viaţă3, la fel ca şi dinamica scoarţei. În fine, ca să nu dăm decât câteva exemple, pentru asigurarea unor parametri adecvaţi în mişcarea de rotaţie şi cea de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui, esenţială este şi prezenţa Lunii, cu o masă şi o distanţă faţă de Pământ potrivite, încât să stabilizeze înclinaţia orbitei terestre4.

Căutarea oficială a extratereştrilor

În debutul secolului al XXI-lea, acurateţea observaţiilor a crescut semnificativ, încât a fost posibilă depistarea primelor sisteme stelare. De aceea, căutarea planetelor a devenit una dintre preocupările cele mai febrile ale astrofizicii. Activitatea nu este deloc uşoară, pentru că în atenţie sunt corpuri cereşti îndepărtate, mult mai mici decât stelele, şi cu o luminozitate foarte redusă (aproximativ de 10 miliarde de ori mai slabă în spectrul vizibil şi de 10 milioane de ori mai slabă în spectrul infraroşu faţă de stele5).

Există trei metode principale de depistare a planetelor extrasolare. Prima dintre ele se bazează pe faptul că orice stea în jurul căreia gravitează planete prezintă oscilaţii ale poziţiei sale. Aceasta pentru că ea este permanent "atrasă" gravitaţional de planetele ce orbitează în jurul ei. Soarele, de exemplu, se roteşte în jurul centrului Căii Lactee, însă traiectoria lui înregistrează mici oscilaţii tocmai pentru că planetele cunoscute, în special Jupiter, îl atrag către ele în timpul mişcării de revoluţie. Aşadar, câtă vreme sunt atrase de planetele ce gravitează în jurul lor, stelele vor avea poziţii oscilante în raport cu observatorii tereştri. Însă o astfel de oscilaţie se înregistrează destul de lent, fiind necesare observaţii care să sesizeze mai multe oscilaţii, ceea ce înseamnă, de fapt, mai multe rotaţii ale planetelor în jurul astrului respectiv.

Depistarea planetelor poate fi, de asemenea, posibilă, şi într-un anumit caz special, când observatorul este situat chiar în planul de rotaţie a planetelor. El poate să sesizeze atunci trecerea planetelor (tranzitul) prin "dreptul" stelei, fapt care-i afectează strălucirea aparentă. De exemplu, un observator din afara sistemului solar, situat în planul orbitei lui Jupiter, va constata că luminozitatea Soarelui se diminuează pentru scurt timp cu 1% la fiecare 12 ani, adică tocmai atunci când Jupiter trece prin dreptul discului solar. În fine, existenţa planetelor poate fi depistată şi prin intermediul efectelor pe care gravitaţia lor o exercită asupra radiaţiei stelare, efecte ce pot fi sesizate prin măsurarea precisă a lungimilor de undă.

Extratereştrii - multe ipoteze şi...

Până în prezent, în galaxia noastră au fost descoperite şi catalogate câteva sute de planete extrasolare. În legătură cu acestea au fost analizate aspecte cum ar fi dimensiunile, structura sau compoziţia atmosferei acestor corpuri. Pe de o parte, aceste investigaţii sunt importante pentru că pot da indicii asupra modului de formare a Sistemului Solar şi a planetelor. Însă latura mai intens mediatizată a acestor cercetări o reprezintă totuşi posibilele date privind planetele extrasolare favorabile vieţii. Motivul pentru care acest subiect beneficiază de atât de multă atenţie e uşor de sesizat. Cel mai adesea, în legătură cu posibilele planete ce pot găzdui viaţa, este pomenită ideea existenţei civilizaţiilor extraterestre. Chestiunea pare să aibă toate ingredientele unui subiect senzaţional, cu "impact" la nivelul întregii societăţi, "croit" parcă anume pentru creşterea audienţei, cu ecouri în piaţa ideilor ştiinţifice şi culturale, în proiectele ştiinţifice destinate să recepteze mesajele cosmice, în scenariile producţiilor de film, în romanele science-fiction.

...cinci sute de lumi ostile vieţii

Totuşi, este semnificativ faptul că, până în prezent, nici una dintre planetele descoperite nu este favorabilă vieţii6. Din 1992, de la descoperirea primei planete extrasolare şi până astăzi, observaţiile culese arată mai degrabă contrariul. S-au descoperit numeroase sisteme stelare, dar acestea au configuraţii radical diferite de cele ale sistemului nostru solar. De exemplu, multe sisteme stelare au planete gigantice extrem de fierbinţi. Aceasta înseamnă că în acele sisteme, planeta cea mai mare, care ar avea, să spunem, rolul lui Jupiter, ar fi mult mai apropiată de astru. În cazul sistemului nostru solar, Jupiter este la o distanţă de cinci ori mai mare faţă de Soare decât distanţa Soare-Pământ. Terra este situată în interiorul zonei favorabile pomenite mai sus (numită şi Goldilocks), cu temperaturi care evită extremele. În sistemele stelare cu giganţi fierbinţi, acest lucru nu este posibil, întrucât planetele mici vor fi sau foarte reci (adică îndepărtate de stea), sau extrem de fierbinţi, "zona temperată" din jurul stelei, şi o bună parte din vecinătăţile ei fiind "ocupate" de planeta gigantică a cărei atracţie gravitaţională intensă "mătură" o fâşie lată în jurul astrului.

Potrivit rezultatelor de până acum, nici o planetă nu este favorabilă vieţii! Zilele trecute, Howard Smith, astrofizician la Harvard, după ce a analizat condiţiile de viaţă de pe 500 de planete depistate deja, a afirmat că acestea sunt mult prea dure pentru a permite apariţia sau existenţa vieţii. Mai mult decât atât, Smith afirmă că toate aceste condiţii vitrege, ce corespund planetelor extrasolare investigate până acum, ar putea reprezenta "cazul comun", situaţia curentă în Univers, şi că bine-cunoscutele condiţii favorabile vieţii existente pe Terra "ar putea fi unice"!7 Cercetătorul a mai afirmat că aceste consideraţii se bazează pe faptul că planetele şi sistemele solare studiate până acum sunt foarte diferite de sistemul nostru solar, fiind foarte ostile formelor de viaţă.

Aceasta înseamnă însă că multe dintre aprecierile făcute până acum, privind şansele de a descoperi civilizaţii extra-terestre au fost prea puţin întemeiate. Un exemplu tipic pentru această situaţie este steaua HD10180, situată la 127 de ani-lumină distanţă de Terra, în jurul căreia gravitează cinci planete de mărime apropiată lui Neptun. Ea are o planetă care, la început, părea să fie asemănătoare cu Pământul, chestiunea stârnind chiar entuziasm şi multe întrebări. Însă asemănările cu caracteristicile Terrei s-au dovedit nefondate. În realitate, planeta aceasta este mult prea apropiată de steaua pomenită şi deci foarte fierbinte, fiind bombardată fără încetare de radiaţii nocive vieţii8.

În interviul amintit, Howard Smith mai arată că o parte importantă dintre planetele descoperite până acum au orbite eliptice foarte alungite. Faptul acesta determină variaţii mult prea mari ale temperaturii, pe durata unei rotaţii complete în jurul astrului, ceea ce face ca apa, în caz că ea ar exista, să nu poată rămâne în stare lichidă prea mult timp, împiedicând dezvoltarea organismelor vii şi formarea mecanismelor lor specifice de adaptare la variaţii climaterice.

Limitele mobilităţii cosmice

Un alt aspect ştiinţific care trebuie luat serios în calcul este distanţa ce desparte Pământul de aceste presupuse "destinaţii" extrasolare. Posibilitatea omului de a călători către aceste planete este practic imposibil de luat în calcul.

Iată un exemplu. În 1974, un cercetător a transmis la distanţă un semnal destinat "civilizaţiilor extraterestre", având ca destinaţie roiul M13 din constelaţia Hercule, la o distanţă de 25.000 de ani-lumină. Aceasta înseamnă însă că semnalul va ajunge la destinaţie în anul 23026... Dar calculele acestea sunt făcute pentru "călătoria" unui semnal luminos, care se propagă cu viteza maximă posibilă. Dacă un om ar fi capabil să călătorească măcar cu o zecime din viteza luminii, adică de 35 de mii de ori mai repede decât se deplasează un vehicul spaţial actual, durata unei călătorii nu ar ajunge să fie decât de zece ori mai mare... Plecat de pe Terra să investigheze o planetă cu condiţii favorabile vieţii din roiul M13, expediţia omului ar avea nevoie de 230.260 de ani să ajungă la destinaţie... Distanţele care ne despart de aceste planete extrasolare sunt atât de mari, încât cercetătorii nu pot fi decât prudenţi şi realişti. Howard Smith, de exemplu, afirmă în acelaşi interviu că oamenii nu ar putea practic să realizeze vreo călătorie către nici una dintre aceste planete extrasolare, indiferent de condiţiile pe care acestea le-ar avea.

Un drum interior către cuprinderea universului

Ce relevanţă au toate acestea, într-o rubrică precum cea la care scriem? Într-o cheie simbolică, s-ar putea spune că preocuparea febrilă pentru descoperirea altor planete capabile să găzduiască viaţa l-a condus pe om într-o situaţie-limită, într-un fel paradoxală. El constată astăzi, cu mai multă convingere decât în trecut, miracolul vieţii şi "privilegiul" de a locui pe un Pământ extraordinar. În acelaşi timp, el se încredinţează de limitele propriei mobilităţi cosmice.

Perspectiva creştină asupra raportului dintre om şi cosmos se dovedeşte aici relevantă. Insistenţa cu care aceste strădanii de explorare a cosmosului revin mereu în centrul preocupărilor omeneşti ar putea indica un rest din vocaţia primordială a omului, chemat să "stăpânească" lumea printr-o incursiune spirituală. Nu prin călătoriile desfăşurate în plan fizic, ci mai ales prin "scurtătura" abruptă a vieţii duhovniceşti, fiinţa umană urcă, în mod interior, către putinţa de a cuprinde întreg universul şi raţionalitatea lucrurilor create existente în el.

În acest fel, cuprinderea universului se dovedeşte a fi posibilă dincolo de distanţele cosmice de netrecut, întrucât omul poate depăşi orice distanţă şi orice durată prin spirit9. În fine, faptul că, prin cercetarea amănunţită a altor sisteme stelare, iese la iveală valoarea extraordinară a Pământului şi a vieţii, se întrevede cum în chiar "fondul cosmologic" al existenţei umane sunt ascunse temeiuri morale. Datele astrofizicii sugerează astăzi că Pământul este "locul" vieţii omeneşti, într-un univers deschis mai degrabă cunoaşterii spirituale decât experienţei directe, sugerând totodată şi valoarea inestimabilă a vieţii şi a solidarităţii umane, aşa cum strălucesc ele în imensitatea aridă a spaţiului cosmic. Pe de altă parte, distanţele imense ce fac aproape derizorii intenţiile de cucerire a spaţiului arată că nu explorarea directă, cu "pasul", este ultima ţintă a omului în privinţa locurilor îndepărtate din Univers.

În fine, din perspectivă teologică, chiar dacă ar ajunge în toate aceste depărtări cosmice, omul nu poate primi răspunsuri cu privire la sensul vieţii lui,

nu-şi poate odihni sufletul şi, desigur, nu se poate mântui. Potrivit Revelaţiei, nu prin aceste călătorii câştigă desăvârşirea, chiar de-ar fi ca ele să ajungă pe o altă planetă, într-o altă galaxie sau chiar într-o altă dimensiune a spaţiului fizic. Nici o călătorie cosmică nu ne scoate din marginile universului creat, şi nu ne poate trece din planul creat al existenţei în planul comuniunii cu Dumnezeu. De aceea, nu distanţele cosmice sunt cele mai mari, ci deosebirea ontologică dintre creat şi necreat, dintre viaţa creaturilor şi viaţa în comuniune cu El. Deosebirea de fiinţă dintre Dumnezeu şi Creaţie este, de fapt, distanţa cea mai mai mare pe care o poate experia omul şi, deopotrivă, pasul cel mai mare pe care el îl poate face în viaţa lui. Pentru că, ajutat de har, el poate uni, într-un mod interior, malurile prăpastiei ontologice dintre creat de necreat, printr-o viaţă trăită în comuniune cu Dumnezeu. Unirea aceasta devine posibilă prin unirea cu El, încât intervalul spaţialităţii, durata temporalităţii şi toate celelalte distanţe sunt depăşite prin comuniunea creaturii cu Creatorul, în care este cuprins şi întreg Universul, dar şi oamenii, în solidaritate. Aşadar, prin spirit, drumul către marginile universului şi către semenii noştri este mai scurt, pentru că punctul de plecare şi cel de destinaţie corespund unei existenţe euharistice şi eclesiale, care transfigurează spaţialitatea şi temporalitatea lumii create prin unirea cu Cel supraspaţial şi supratemporal, Care se coboară în noi.

Note:

1 Cf. Martin Rees, Our cosmic habitat, Phoenix, London, 2003, p. 42.

2 Cecil Folescu, Ce este Universul, Editura Albatros, Bucureşti, 1988, p. 368.

3 O excelentă prezentare detaliată a câtorva aspecte de acest fel, în John D. Barrow şi Frank J. Tipler, Principiul Antropic Cosmologic, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001.

4 Harry Y. McSween Jr., Partitură pentru Terra. Originile planetei şi ale vieţii, Editura All, Bucureşti, 2001, p. 113. Pe baza acestor consideraţii, unii cercetători afirmă că viaţa nici nu ar fi putut apărea şi chiar dacă ar fi existat înainte ea nu ar fi putut supravieţui fără contribuţia stabilizatoare a Lunii.

5 Cf. Dimitar D. Sasselov, "Extrasolar planets", în rev. Nature, vol. 451, 3 ianuarie 2008, pp. 29-31.

6 V. Dimitar D. Sasselov, art. cit.

7 Cf. "Alien life deemed impossible by analysis of 500 planets", 23 ianuarie 2011, online, în http://www.telegraph.co.uk/science/space/8276756/Alien-life-deemed-impossible-by-analysis-of-500-planets.html.

8 Cf. "Viaţa extraterestră", în Nigel Cadler, Universul magic, Editura All, Bucureşti, 2008.

9 Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 142.

diac. Sorin Mihalache

luminaceluinvazut@yahoo.com


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!