Reportaj
Plăviceni, altarul renăscut în pustia Sâiului

Plăviceni, altarul renăscut în pustia Sâiului

Dumitru Manolache, 03 Iulie 2012

Uneori, istoria se întoarce plânsă asupra sieşi şi, ca o rugăminte de iertare, ne redă spre înviere bucata de dumnezeire pe care, din cine ştie ce pricini, ne-a răpit-o cândva îngropând-o în pustiul uitării.

Din acest trecut îndoliat ne strigă spre a-i salva chipul mutilat de rătăcirea semenilor Mănăstirea Plăviceni, din Episcopia Alexandriei şi Teleormanului. Altar născut din iubire şi mulţumire lui Dumnezeu, trecut însă prin sabia de foc a smintelii, părăsit şi profanat veacuri la rând de necredincioşi.

Astăzi, aici, uitarea s-a preschimbat în pustie, sfinţenia s-a reîntrupat şi rugăciunea călugărilor vindecă, una câte una, rănile trecutului.

Până nu-l străbaţi, nu poţi să-ţi dai seama că drumul până la Mănăstirea Plăviceni din Episcopia Alexandriei şi Teleormanului e un fel de Via Dolorosa a sudului ţării. Abia ajuns la marginea pădurii, dincolo de care se află sfântul aşezământ, realizezi că, încă de la plecare, dar mai ales în apropierea lui, păşeşti pe un drum iniţiatic pe care, fiecare pas, fiecare cotitură, fiecare bolovan sau buruiană ce ţi se aşază sub tălpi poartă ţipătul unei dureri, dar şi lumina unei dezrobiri de patimi, dezrătăciri şi lepădări de pierzanii.

Pădurea de la Plăviceni este ca o tăcere ce împarte lumea în două: cea a ţărânii şi cea a cerului. Obligatoriu, ca să ajungi la Cel Înviat în altarul mănăstirii, trebuie să străbaţi acest drum, pentru a simţi durerea lumii din care vii, pentru a te dezrătăci şi a te înălţa gustând apoi din taina pustiei renăscute.

Mănăstire peste ctitoria doamnei lui Mihai Viteazul

Aşa am trăit şi noi această cale, pe care pornisem împreună cu părintele protosinghel Teoctist Moldovanu, stareţul de la Plăviceni, în zorii unei zile de arşiţă topită, răcorită doar de zbenguiala unor copii în pârâul Sâi din marginea satului Plopii Slăviteşti.

După ce am străbătut cei peste 7 km de drum şerpuit prin pădure, ca meandrele sufletului omenesc, ne-am trezit deodată într-un răsărit de pajişte în mijlocul căreia tronează splendoarea unor ruine de vatră monahală.

Cunoscută cândva şi cu numele de "Aluniş", Mănăstirea Plăviceni s-a aşezat în istorie pe fundamentul unei legende, care spune că, pentru a scăpa de turcii urmăritori, doamna Stanca, soţia voievodului Mihai Viteazul, s-ar fi ascuns într-un aluniş din acest loc. Şi, ca mulţumire că Dumnezeu a ocrotit-o, a ridicat aici o biserică, făcând din trunchiul copacului în care se adăpostise masa altarului, căruia i-a dat hramul Sfântului Mihail, în cinstea marelui voievod. Săpăturile arheologice din perioada 1995-2000 au confirmat existenţa acestei bisericuţe, pe care s-a ridicat în perioada 1637-1648 mănăstirea, zidită de vornicul Dragomir Dobromirescul şi soţia sa, jupâneasa Elina, fiica lui Radu, clucerul din Brâncoveni, rudă cu Matei Basarab. După moartea ctitorului, aşezământul a rămas în custodia boierului Radu Kretzulescu.

Cutremurul de la 1802 a afectat grav complexul monahal. Ulterior, în 1815, fresca a fost repictată, pentru ca în 1920 să apară în acte ca biserică de mir.

Plăviceni, satul din jurul aşezământului, a fost împrăştiat de revărsarea Oltului, iar locuitorii lui s-au mutat, parte în Dudu, judeţul Teleorman, unde au dat numele satului lor unui cătun, şi parte dincolo de Olt, unde au întemeiat satul… Plăviceni.

Peste vechea mănăstire s-a aşezat colbul uitării. Rătăciţii vremurilor au pângărit-o, lăsându-şi urmele smintelii lor adânc scrijelite pe chipurile sfinţilor şi a ctitorilor pictaţi în biserică. Încet-încet zidurile s-au ruinat, bunurile au fost distruse, animalele satelor şi sălbăticiunile au păscut prin altar. Şi doar păsările cerului au continuat să slujească Sfânta Liturghie, neîntrerupt, de atunci până în zilele noastre, când o fac dimpreună cu părinţii nevoitori.

Trebuie să faci ceva, altfel îţi dă vrăjmaşul de muncă

"Am ajuns aici în 2002, la îndemnul vrednicului de pomenire Teoctist patriarhul şi cu binecuvântarea Preasfinţitului Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, care mi-a spus că există în episcopie o mănăstire, monument istoric, vitregită de vreo două veacuri, într-un loc aspru, aproape imposibil, care strigă după ajutor.

Am găsit o ruină acoperită cu ierburi de peste doi metri înălţime.

Nu erau nici culturi, nici oameni, nimic. Văzând-o, mi s-a făcut milă de ea. Deşi era foarte rău, drumul până aici mi-a plăcut foarte mult. Era prin pădure şi întortocheat. Încet-încet, ne-am făcut pe lângă mănăstire adăposturi pentru animale, câteva chilii, un spaţiu unde să primim credincioşii la masă, un beci în care să ne păstrăm alimentele, un iaz în care să creştem peşti. Ne-am pus câţiva stupi, ne-am făcut o livadă, am cultivat lucernă şi câteva straturi cu legume. Trebuie să faci ceva, că dacă nu faci tu, îţi dă vrăjmaşul de muncă", ne mărturiseşte părintele Teoctist Moldovanu, un călugăr cu încercarea pustiei şi pustiului experimentată în cele trei decenii de slujire monahală.

"Vă vine să credeţi sau nu, dar la vremea la care am ajuns noi, în satele de pe aici existau persoane care nu ştiau ce se sărbătoreşte la 25 Decembrie sau de Sfintele Paşti, arătând cu degetul spre perioada comunistă.

Noi am zis că în acest loc vom fi feriţi de ispite, de necazuri, de probleme, dar, aşa cum spuneau marii Părinţi, în pustie, vrăjmaşul vine în carne şi oase. Şi noi l-am simţit, l-am văzut, l-am întâlnit, şi cred că l-am şi biruit. Dar nu mă îndoiesc că el va mai veni", continuă părintele stareţ.

Iadul lumii decăzute şi liturghia păsărilor din turlă

După ce am servit masa sub un umbrar acoperit cu trestie, am intrat în curtea istoricului aşezământ. Zidurile mâncate de rugina timpului nu ştirbesc măreţia chipului de odinioară al mănăstirii, ci dimpotrivă, o relevează. Turnul de la intrare impresionează şi acum prin dimensiunile lui.

Păşim fermecaţi de frumuseţe dincolo de pragul bisericii, care se află într-un neterminat proces de conservare, început cu puţinii bani primiţi de la autorităţi. Jur-împrejur, sfinţi şi ctitori, serafimi şi heruvimi, peste care s-au aşezat nume de muritori rătăciţi, date banale, sminteli de tot felul, iadul lumii decăzute, junghiat adânc în carnea frescei care sângerează. Doar Liturghia păsărilor cuibărite în turlă şi în pereţi mai acoperă plânsul cerului zugrăvit aici. Şi totuşi, ceva nu a putut să fie îndepărtat de la Plăviceni: Mântuitorul Însuşi, prezent în potirul nevăzut al timpului, ce ţine de veacuri viu duhul acestui loc. Cel ce lucrează şi dă sens nevoirii celor ce s-au retras aici, unde nu există nimic din ceea ce fericeşte muritorul de rând, pentru a-L sluji pe El. Pentru a se face pustie în pustiul deşertăciunilor omeneşti, chemare spre mântuire lumii rătăcite din jur.

Osemintele necunoscutului şi o tulburătoare ipoteză

Şi în acest spaţiu care începe să se tămăduiască, o întâmplare uluitoare cearcă să dea răspuns unei taine pe care istoria o păzeşte cu cerbicie, încă. Este vorba despre descoperirea unui mormânt în care s-au găsit osemintele unui necunoscut, despre care părinţii de la Plăviceni spun că ar putea fi ale lui Mihai Viteazul.

"Am observat că lipsesc capul, mâinile, părţi din corp, de la jumătate în sus. Am chemat criminaliştii care au făcut fotografii, apoi le-am aşezat în biserică, fără să ştim cui aparţin.

Criminaliştii au constatat că este vorba despre oseminte umane vechi.

Noi le păstrăm aşa cum au fost găsite, sperând că în viitor se va reuşi să se facă testul cu carbon, să se analizeze ADN-ul pentru a ne lămuri cu privire la originea lor. Noi îl pomenim la slujbe ca "necunoscutul de la Plăviceni".

Sunt câteva argumente care ar putea întări ipoteza că osemintele ar aparţine marelui domnitor: prezenţa soţiei lui, Stanca, în calitate de ctitor al primului aşezământ de la Plăviceni, hramul mănăstirii, numai "Sfântul Arhanghel Mihail", osemintele fără cap şi fără alte părţi ale scheletului, întocmai trupului voievodului ciopârţit pe Câmpia Turzii, locul în sine, retras, unde Stanca s-a refugiat de turci. Este posibil ca şi trupul lui Mihai Viteazul, după ce a fost depus în cel puţin alte două locuri, Turda şi Alba Iulia, să fi fost adus în cele din urmă în taină şi depus aici, fără să bănuiască cineva, în zona în care fusese ban. De altfel, în "Cronica Transilvaniei" a lui Wolfgang de Bethlen se spune că după ce trupul voievodului a fost înmormântat la Alba Iulia, după o vreme ar fi fost adus în Valahia Transalpină. Plăviceni se află la doar 70 km de Craiova. Aici era ca şi acasă. Eu sunt convins că aşa au stat lucrurile, căci el a avut chiar şi jurăminte cu apropiaţii săi ca, dacă va muri vreunul dintre ei în afara hotarelor ţării sau în oricare alt loc, trupurile să le fie aduse acasă. Şi mai acasă decât în Ţara Românească, locul naşterii, unde ar fi putut ajunge trupul domnului ciopârţit?

Rămâne însă ca verdictul să-l dea cercetătorii, atunci când Dumnezeu va rândui acest lucru", povesteşte părintele Teoctist.

Datoria monahului din pustie, rugăciune şi asumare

Tulburaţi de o asemenea posibilitate, am mai privit încă o dată cerul zugrăvit în biserica Mănăstirii Plăviceni, urmăriţi de cuvintele părintelui Teoctist care, înainte de despărţire, ne-a asigurat: "Noi suntem hotărâţi să rezistăm aici şi să ne facem datoria de monahi, pentru că ştim clar că cine poate să-ţi ia trupul, sufletul nu ţi-l poate omorî. Aşa că pustnicul este dator să stea în pustie, să se roage, să stea la locul lui şi să facă ceea ce trebuie".

Am pornit spre casele noastre, străbătând mai înluminaţi calea prin pădure, gândindu-ne la acest Drum al Crucii ca la o punte obligatoriu de trecut, ca la o pustie necesar de trăit măcar o dată în viaţă, ca la un plâns, ca la o rugăciune sau ca la o necesară înviere.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!