Plimbare prin „Iaşii vechilor zidiri“

Ion Mitican, 07 August 2007

Bogata zestre istorico-culturală a Iaşilor reprezintă o atracţie pentru mulţi conaţionali de pe alte meleaguri, cât şi pentru o sumedenie de musafiri de peste graniţe. Vin cu maşinile, coboară din trenuri sau din avioane, privesc curioşi în jur şi vor să afle cât mai multe despre locurile în care păşesc. Printre primele întrebări adresate celor care îi întâmpină sunt cele despre vechimea aşezării, înzestrările sale mai însemnate şi, bineînţeles, abia aşteaptă să-i cunoască monumentele şi implicaţiile lor istorice.

Răspunsuri sumare se pot afla din hărţile, ghidurile, pliantele sau albumele ce se găsesc prin librării sau le oferă birourile de turism. Pentru un vizitator mai curios sau un localnic ce ţine să cunoască mai în profunzime istoria locului, ori pentru un turist străin, obişnuit cu marile ghiduri europene bogate în informaţii şi date - ca nişte compendii ştiinţifice, micile prezentări părând prea sumare, adesea aceştia solicită materiale mai complexe. Aceeaşi dorinţă o au şi mulţi studenţi, oameni de cultură, cât şi tineri angrenaţi în activităţi turistice. Mult timp, o asemenea lucrare a lipsit, dar, spre satisfacţia tuturor, acum există. Poartă numele „Iaşii vechilor zidiri“, până la 1821, este semnată de profesorii Dan Bădărău şi Ioan Caproşu şi a apărut în excelente condiţii grafice, prin silinţa Casei editoriale „Demiurg“, care a însoţit-o şi cu un CD. Bogatul volum, publicat într-o primă ediţie prin 1972, s-a bucurat de o binemeritată apreciere la lansarea petrecută în luna mai 2007, la Galeriile „Dana“ din strada Lăpuşneanu, la eveniment participând un mare număr de personalităţi ale oraşului - „elita intelectuală“ (cum scrie profesorul Gh. Macarie, în „Ziua de Iaşi“, la 10 mai 2007): profesori, scriitori, studenţi, dar şi mulţi simpli cititori. Cu acest prilej, s-a precizat că ediţia din anul 1972, bestsellerul librăriilor de atunci, devenită o raritate, a fost revăzută şi completată în lumina noilor documente de profesorul Ioan Caproşu, autorul care s-a ocupat şi de apariţia anterioară, profesorul Dan Bădărău fiind plecat în lumea umbrelor din anul 1968.

Arătând geneza lucrării, semnatarul cuvântului de început subliniază că lucrarea nu se vrea o istorie a Iaşilor, ci doar o cercetare: „cea dintâi prezentare ştiinţifică dezvoltată a vechilor zidiri ieşene în contextul evoluţiei economice social-politice şi culturale a capitalei Moldovei medievale până la anul 1821“.

Fiindcă la rubrica „Iaşi, file de poveste“, în paginile ziarului nostru apar, săptămânal, prezentări dispersate ale unor „vechi locuri şi clădiri ieşene“, mai puţin sau deloc cunoscute, din zestrea aşezării noastre, dar nu s-a scris despre începuturile oraşului, ne propunem acum o asemenea întreprindere, având subţioară excelenta lucrare a celor doi profesori, din care ne vom „înfrupta“ la tot pasul. Aşadar, vă invităm la o plimbare imaginară, cu multe „noutăţi“, prin „Iaşii vechilor zidiri“, căutând urme demult uitate.

Prima atestare documentară: 6 octombrie 1408

Răspunzând întrebării „de când este locuit pământul aşezării noastre?“, cercetările arheologice au adus la iveală străvechi mărturii din vreme paleoliticului şi a neoliticului, urme din perioada cucuteniană (câteva milenii înaintea erei noastre), apoi a bronzului, a fierului (din preajma erei noastre), a migraţiilor (secolele III-IV) şi feudalismului timpuriu, multe fiind păstrate în colecţiile de la Palatul Culturii. Mărturiile documentare (scrise) ale începutului pierzându-se în vâltoarea vremurilor, Moldova fiind avanpostul Europei în calea viforelor şi năvălirilor răsăritene, se păstrează doar una, din 6 octombrie 1408, când domnitorul Alexandru cel Bun dădea un act comercial (privilegiu) negustorilor lioveni (din Lemberg), numindu-se dările ce aveau de plătit la Suceava, Iaşi, Cetatea Albă şi Tighina. Acest act spune urmaşilor că aşezarea avea „ceva“ vechime, devreme ce era loc de schimburi comerciale şi punct de vamă în rând cu cetăţile nistrene. (În anul 2008, sărbătorindu-se trecerea a 600 de ani de la eveniment, Primăria a organizat prima adunare pregătitoare, la 1 august 2007, la care au participat oamenii de cultură ieşeni). La Iaşi se încrucişau marile drumuri comerciale ce coborau dinspre Polonia, Transilvania spre Galaţi, Dunăre şi Marea Neagră, întâlnindu-se cu acele ce veneau dinspre Orient, Crimeea, prin Ţuţora.

„Dricul“ târgului de odinioară era în zona străzii Ghica Vodă

Târgul Ieşilor, format la început, se întindea spre răsărit, „pe muchea dealului în direcţie opusă curţii domneşti“ şi alcătuia partea ce avea să se numească Târgul de jos. Era înşirat de-a lungul uliţei numite, o vreme, Uliţa Târgului cel Mare sau Uliţa Rusească (datorită negustorilor de blănuri mult căutate pe atunci), apoi Uliţa Târgului de Jos ,C. A. Rosetti, 6 Martie, după ultimul război, şi azi strada Grigore Ureche. Străvechea cale pornea din poarta răsăriteană a Curţii Domneşti, avea dughene bogate şi se prelungea, după întâlnirea cu drumul Chervăsăriei (al Vamei, numit azi Sf. Lazăr), în uliţa Trapezănească sau Tărbujenească (a schimbătorilor de bani), devenită mai târziu strada Ghica Vodă şi înzestrată, pe la 1627, cu biserica bunului domnitor Miron Barnovshi. Aceasta „a format axul principal al Târgului vechi“, spun autorii. Paralelă cu aceasta, mai către miazănoapte, îi ţinea hangul, cu aceeaşi cătare, spre Tătăraşi, uliţa Sfânta Vineri (azi bulevardul Anastasie Panu). Pornea din faţa Curţii Domneşti, se strecura pe sub zidurile Bisericii „Sfântul Nicolae Domnesc“, zidită de Ştefan cel Mare (pe la 1491-1492), trecea pe lângă Biserica „Sfânta Vineri“, construită de logofătul Nestor Ureche (demolată pe la 1878), şi da năvală în Uliţa Albă a Târgului Făinii, aciuat prin preajma Târgului Cucului de mai târziu.

Trăind destui locuitori şi mai sus de Sfânta Vineri, spre marginea nordică a târgului, aveau şi ei o uliţă îndreptată către Târgul Făinii. Se numea Uliţa Podului Vechi (azi Costache Negri), căci fusese podită din vechime „cu lodbe de lemn aşezate de-a curmezişul“ sau cu trunchiuri de stejar, întinse ca un pod peste un râu. În preajma acestei uliţe aşezându-se numeroşi armeni, veniţi din Orient în câteva exoduri, după trecerea prin sabie a ţării lor de tătari şi mongoli şi după o mare foamete (între secolele al XI-lea şi al XIV-lea), formaseră mahalaua Armenimei, cu vreo două biserici, dintre care una de pe la 1395. Uliţa lor plină de prăvălii cu mirodenii, blănuri şi felurite bunătăţi orientale, având probabil mare căutare, s-a bucurat de întâietate la podire, de unde porecla Podul Vechi, pomenit pe la 1653. Uliţa Mare avea puţină însemnătate pe atunci

Cam acesta era dricul (sau centrul) târgului străvechi, ce se extindea apoi cu alte mahalale sau cartiere, precum Târgul de Sus, existent pe la 1665 şi format de-a lungul făgaşului de azi al Bulevardului Independenţei, numit mai înainte Podul Hagioaei, Uliţa Târgului de Sus, Uliţa de Sus (mai încoace I. Brătianu şi Dimitrov).

Biserica „Sfântul Nicolae“, cu trei altare, în care erau înscăunaţi domnitorii Moldovei

Curtea Domnească este menţionată în documente de prin 1434, lângă zidurile sale Ştefan cel Mare construind biserica domnească „Sfântul Nicolae“ (1491-1492), mărită apoi cu două altare: unul închinat Sfântului Ştefan şi altul Sfintei Varvara. A avut rang de Mitropolie, o vreme, în care au fost „miruiţi“ cei mai mulţi dintre domnii Moldovei, începând cu Despot Vodă (1561). Lovită de cutremure şi incendii şi ajungând în avansată stare de ruină, între anii 1888-1904 se săvârşea repararea radicală de către arhitectul francez Lecomte de Nouy, cu desfacere până la temelie, potrivit aprobării ministeriale. Opunându-se demolării, Mihail Kogălniceanu a insistat pentru „restaurare istorică“ şi păstrarea celor două altare laterale, ce dădeau har deosebit ctitoriei (în ele săvârşindu-se Liturghia, deodată, în cele trei limbi ale ortodoxiei: română, slavonă şi greacă), dar arhitectul „a dărâmat în întregime biserica, reconstruind-o potrivit caracteristicilor pe care a socotit că le-a avut ctitoria lui Ştefan cel Mare“. Astfel, cu toate că lucrarea este executată în condiţii excelente, „nu poate compensa valoarea istorică şi artistică a monumentului de dinainte de restaurare“, susţin autorii.

Ocupaţiile străbunilor din veacul al XVI-lea

O dată cu mutarea reşedinţei la Iaşi, ţarina târgului, imensele terenuri din afara oraşului aflate în stăpânire obştească se dăruiesc de domni mănăstirilor şi unor boieri favoriţi, vestiţii codri ai Iaşilor de pe dealurile înconjurătoare tăindu-se masiv şi înlocuindu-se cu ogoare, livezi şi vii, capitala devenind o bogată podgorie. Totodată, creştea diversitatea ocupaţiilor localnicilor, oraşul ajungând „cel mai mare centru meşteşugăresc al Moldovei“, cu mahalale specifice, rol de seamă având prelucrarea metalelor pentru necesităţile domniei. Pe lângă meşterii căldărari de cazane, tipsii, tingiri din cupru, exista o mahala a potcovarilor, pe valea Calcainei prin zona Târgului Cucului, meserie căutată pentru potcovirea miilor de cai ce asigurau transporturile pe vremea aceea. Arcarii construiau arcuri - armele strămoşilor -, ocupând o întreagă mahala, Arcăria, în preajma Podului Vechi. Nu lipseau săbierii, care lucrau pentru Curtea Domnească, zălarii, meşterii de cămăşi din zale (pomeniţi pe la 1646) şi, bineînţeles, sârmarii, care trăgeau sârme pentru zălari şi alte trebuinţe.

Existau şi cotiugaragii şi caretaşi pentru construirea şi repararea căruţelor şi trăsurilor, feluriţi fierari şi silitrarii, care pregăteau silitra (salpetrul) pentru prepararea praful de puşcă, meserie în care moldovenii erau atât de pricepuţi, încât un turc spunea că „nicăieri nu este mai bună silitră ca în Moldova“. Luând mare avânt armele cu foc, iarba de puşcă avea căutare. Alţi meşteri slujeau, în comun, curtea şi populaţia ce creştea mereu, precum, blănarii, cuşmarii, şelarii, curelarii, tăbăcarii, cojocarii, ceaprazarii (pentru podoabe, grade ostăşeşti şi boiereşti), argintarii, zlătarii (aurarii), pielarii, ciubotarii, cizmarii, saidăcarii, (confecţionerii de tolbe pentru săgeţi ), apoi berarii, pitarii, bărbierii (unii făcând-o şi pe dentiştii sau doftorii), ceasornicarii, (unul pomenit de pe la 1649), croitorii, băibărăcarii (croitorii de haine boiereşti din băibărac - stofă orientală, scumpă), lemnarii, dogari, butnarii, (meşterii de poloboace). De regulă, majoritatea erau grupaţi pe anumite uliţe cu specific şi aveau câte un produs atârnat deasupra uşii sau aşezat în faţa ei, în loc de firmă.

Dughenele vindeau felurite mărfuri din Polonia, Turcia, Transilvania (din Braşov - braşovenii ) şi chiar din Leipzig ( Lipsca - lipscănării), aduse de negustorii moldoveni, armeni, turci, greci şi mai la urmă de evreii veniţi din Pocuţia, din cauza persecuţiilor şi marilor lipsuri de acolo.

O capitală cu case mici, dar cu biserici şi turnuri măreţe

Capitala de la Iaşi apărea pitorească cu grădini, livezi şi vii, nelipsite nici din dosul locuinţelor boiereşti, unele uliţe şi ogrăzi fiind umbrite de arbori seculari, huciuri şi rediuri rămase din codrii ce acoperiseră odinioară pământurile sale. Casele avuţilor păstrând specificul conacelor de la moşii, oraşul avea „curţi boiereşti, înconjurate cu garduri de nuiele şi cu clădiri mici, acoperite cu paie“, cum nota, pe la 1677, secretarul solului polonez, Ioan Gninski. Între ele se înălţau bisericile, care, potrivit spuselor aceluiaşi călător, „nu sunt numai frumoase, ci constituie şi un adăpost pentru tezaure şi tot felul de mărfuri“. Faptul îl remarcă, prin 1687, şi inginerul şef al artileriei poloneze, Philippe Dupont, scriind că mănăstirile oraşului sunt „adevărate cetăţi, cu ziduri şi turnuri“.

Trecut prin foc în nenumărate rânduri

Mai târziu, se ridicau şi case etajate, acele boiereşti, fiind înconjurate cu ziduri pentru apărare. Locuinţele populaţiei de rând nici nu puteau fi mai altfel, din cauza deselor incursiuni ale vecinilor de peste graniţe, care veneau după pradă şi la plecare le dădeau foc. „Deşi oraşul Iaşi fusese prădat şi ars de tătari şi până la mijlocul secolului al XVI-lea, după stabilirea aici a reşedinţei principale a domniei el devenea obiectivul principal al incursiunilor de pradă tătăreşti.“ Printre altele „refuzului domnitorului Vasile Lupu de a-şi căsători fata, Ruxanda, cu Timuş Hmelniţchi i se răspundea printr-o cumplită expediţie de pradă în Moldova, întreprinsă de cazaci şi tătari şi având ca obiectiv principal Iaşii, pe care l-au ars în întregime.“ Invaziile, încendiile erau alternate de epidemii, precum ciuma, care făcea ravagii, înjumătăţind populaţia de rând, urmată de foamete, ca urmare a secetelor. Una, vestită pe timpul lui Ştefăniţă Vodă (1659), când oamenii mâncau papură, avea să-i aducă acestuia porecla de Papură-Vodă.

Se nasc mahalale noi

Cu timpul, pe lângă Târgul de Jos se formă încă unul: Târgu de Sus, în jurul Podului Hagioaei sau Uliţei de Sus (azi Bulevardul Independenţei), pe lângă care trecea Uliţa din Afară (drumul Bisericii „Sfinţilor Teodori“) şi apăreau mahalalele Muntenimea de Jos, Muntenimea de Mijloc şi Muntenimea de Sus (viitorul cartier Copou), cunoscute, pe la 1669, şi însoţite de alte aşezări.

Uliţa din faţa Curţii Domneşti, pe care încep a se instala marii dregători veniţi cu domnia de la Suceava, devenea Uliţa Boierilor, numită apoi Uliţa Mare. Unii dregători de mai înainte trăiseră în Uliţa Ciubotarilor sau Feredeielor (astăzi a Mitropoliei), unde domnitorul Vasile Lupu amenajase local pentru Şcoala Domnească prin 1640 .

Acelaşi vrednic cârmuitor al Moldovei dăduse farmec Uliţei Mari, construind biserica „Sf. Trei Ierarhi“, bijuterie din piatră dantelată, sfinţită în mai 1639, iar Doamna Anastasia a lui Gheorghe Duca a ridicat, pe la 1682, Biserica „Stratenia“, locaş destinat pentru Mitropolia mutată de la Suceava şi aşezată, la început, în vechea Biserică Albă, pe locul căreia, prin 1761-1769, se ridica a treia biserică cu hramul „Sf. Gheorghe“. Din iniţiativa mitropolitului Veniamin Costache începând construirea catedralei (prin 1833), Mitropolia se aşeza în Biserica „Sf. Gheorghe“, folosindu-se locul Bisericii „Stratenia“ şi altul cumpărat de la vecini pentru noul locaş terminat în 1886 şi sfinţit la 23 aprile 1887. (Aceeaşi mutare s-a petrecut şi în primăvara anului 2007, cu ocazia reparării catedralei).

Iaşii caselor cu cerdac

Mai aflăm că, pe vremuri, administrarea târgului o făcea un şoltuz cu 12 pârgari, iar oraşul era înconjurat cu un şanţ adânc, numit hindichiu, ce putea fi trecut numai pe podurile păzite şi construite în locurile numire rohatce sau bariere. Paznicii notau pe cei care intrau sau ieşeau din oraş, pentru anumite mărfuri plătindu-se o taxă.

Volumul oferă, de asemenea, pagini monografice ale vestitelor ctitorii voievodale: Mănăstirile Galata, Cetăţuia, Hlincea, Aroneanu, Sf. Sava, Trei Ierarhi, Golia şi Frumoasa. Altele sunt închinate locaşurilor mai însemnate: Curelari, Tălpălari, Sfinţii Teodori, Sfântul Haralambie, Sfântul Spiridon, Biserica Banu, fără a se pierde din vedere şi vechea Sinagogă Mare. Cu multe exemplificări este înfăţişată arhitectura clădirilor civile, construite mai întâi într-un nivel, după sistemul clasic popular, cu un cerdac la intrare, înlocuit apoi cu o terasă, spre care se urcă câteva scări şi se prezintă câteva curţi boiereşti: Casa din Sărărie, Universitatea veche, Casa cu arcade (Dosoftei) şi alte palate moldoveneşti cu boltă pentru trăsuri. Prezentările sunt însoţite de o bogata iconografie cu multe imagini ale vechiului oraş, unele dispărute astăzi. Mărite pe largi panouri, ar îmbogăţi peisajul monumentelor turistice, cum se procedează în oraşele străine.

Nu sunt uitate nici înzestrările, precum aducţiunile de apă, iluminatul public, organizarea, învăţământul, Academia elinească şi aplecare ieşenilor spre cultura europeană, învăţând cu sârg limba franceză, ce devenea un obiect de seamă în orarul pensioanelor şi şcolilor. Bogatul volum, scris cu însufleţire şi largă bibliografie, prezentând oraşul în trei etape: De la început şi până la mutarea reşedinţei domneşti; De la mutarea reşedinţei până la epoca fanariotă (1564-1711) şi apoi Epoca fanariotă (1711-1821), oferă şi alte cunoştinţe, aspecte şi trăiri ce reverberează din zidurile medievale.

Autorul a mai închinat Iaşilor şi alte mii de pagini

Pe lângă cele 403 pagini ale volumului „Iaşii vechilor zidiri“, autorul a mai scris şi altele zeci de volume, sute de articole, recenzii, cursuri, lucrări documentare, fără a neglija Catedra de Istorie, slujită cu pasiune şi nici activităţile obşteşti, participând la felurite comisii istorico-culturale cerute pe parcursul vieţii oraşului, profesorul Mircea Ciobanu socotindu-l „unul dintre ultimii mohicani ieşeni ai civilizaţiei cuvântului scris pe pergament şi hârtie.“ „Cercetarea şi descifrarea documentelor de arhivă nu l-au făcut, însă, pe «conuâ Jean» să se rupă sau să se distanţeze de viaţa ce palpită în contemporaneitate, fiind un adevărat cetăţean al cetăţii“ (Liviu Papuc, „IN HONOREM IOAN CAPROŞU“).

Ultimele sale lucrări, două intitulate „Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi“: volumul I (1755-1820) şi volumul II (1824- 1828), editate cu Mihai Răzvan Ungureanu, conţin alte informaţii şi date interesante, izvorâte din catastife, catagrafii, tabele de uliţe şi felurite condici străvechi. Alături de ele stau încă opt tomuri cu vreo 7.000 de pagini: „Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi - documente interne“, ce conţin vreo cinci mii de acte, datate între anii 1408- şi 1790. Toate acestea reprezintă rezultatul muncii desfăşurate asiduu la Arhivele Naţionale, la biblioteci, acasă şi-n Cabinetul de Istorie Universală al Universităţii „Al. I. Cuza“, între mesele pline de dosare, fişe de cercetări, hrisoave, manuscrise, cărţi, publicaţii istorice şi nenumărate pagini de cronici cu slove chirilice, latine, greceşti. În jur, optimism şi intensă preocupare pentru completarea vastei lucrări cu alte volume, în curs de elaborare şi mult entuziasm, insuflat şi colaboratorilor şi musafirilor, tineri şi vârstnici, ce vin în documentare sau pentru consultaţii. Întrerupând lucrul fără sfârşit, profesorul, acum septuagenar (n. 1934), îi primeşte cu o glumă, zâmbind, ascultându-i, lămurindu-i şi înzestrându-i, după caz, cu materialele solicitate.

Pe uşa încăperii medieviste scrie doar: „Catedra de Istoria Universală“, sub care un vizitator gândea că ar trebui adăugate şi cuvintele: „Rezidenţa Iaşilor din demult uitate vremuri“.

Aflăm de când este oraşul Iaşi reşedinţă a Moldovei

Vorbind despre mutarea capitalei de la Suceava la Iaşi, începând cu cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu, (1564- 1558), cei doi profesori vin cu precizări, făcând deosebire între reşedinţa domnească şi capitală. Arătând că unii domnitori aveau reşedinţe vremelnice, stabilite în funcţie de conjuctura politică şi de dorinţa de a fi mai aproape de Polonia sau de Turcia (Ştefan cel Mare slobozind acte cancelăreşti şi din Vaslui, Huşi, Hârlău, Iaşi, fără a muta capitala de la Suceava), Alexandru Lăpuşneanu a semnat cele mai multe în Iaşi. Astfel, din a doua sa domnie, (1564) Iaşii deveneau reşedinţa sa preferată, cu întâietate faţă de celelalte cetăţi, capitala cu dregătoriile sale administrative mutându-se, pe parcursul anilor, căci alţi domnitori, precum Ieremia Movilă, preferau Suceava. Concluzia: „Iaşii devin capitală a Moldovei în accepţiunea modernă a cestui cuvânt, la mijlocul secolului al XVII-lea, o dată cu părăsirea de către domnie a sistemului reşedinţelor.“


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!