Interviu
Foto: Ionuț Aurelian Marinescu

Pocăința și iertarea, roade ale postului

Atunci când vom începe cu adevărat să ne golim de noi, umplându-ne de preocu­parea pentru alții, când vom începe să simțim că „aproa­pele nostru este viața noas­tră”, când în fiecare om Îl vom întrezări mistic pe Hristos, vom putea spune că am pus început bun vieții noastre. Dacă în egoism sălășluiește moartea, din pocăința postului răsare învierea duhovnicească a fiecăruia. Pășind pe cărarea strâmtă a Postului Mare, lăsându-ne voia proprie în însăși voia lui Dumnezeu, Îl lăsăm astfel să ne constru­iască viața și fericirea, un rai interior, atât în viața aceasta, cât și în cea care va să vină. Părintele Nicholas Saharov, ieromonah în cadrul obștii Mănăstirii „Sfântul Ioan Bo­tezătorul” din Essex, Anglia, invitat să vorbească în a­ceastă perioadă în cadrul manifestărilor arădene „Filo­calia”, ne-a împărtășit cu acest prilej câteva gânduri cu care ne putem hrăni duhov­nicește pe calea înfrânării pe care tocmai am pășit.

Preacuvioase Părinte, cum putem aplica în Postul Mare sfatul apostolului: „Bucurați-vă pururea”?

Oare de ce acest post se numește „Mare”, căci Postul Crăciunului este tot de 40 de zile? Nouă pocăința ne dă viață și bucurie. Însuși Sfântul Apostol Pavel a spus: „Bucurați-vă pururea”. Ce motiv avem să fim bucuroși? Ce ne face triști? Circumstanțele vieții. Însă unul dintre cuvintele Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare spune că unul dintre cele mai mari aspecte ale mântuirii este pentru noi faptul că Hristos a distrus dumnezeii mincinoși. Dacă în viața ta slujești unui scop greșit, nu vei găsi niciodată adevărata bucurie, nu vei găsi niciodată viață. Sfântul Apostol Pavel îi numește pe acești idoli „muți”. Idolul nu este o statuie sau o zeitate, ci este un scop greșit în viață. Dacă vrei să te îmbogățești, să ai foarte mulți bani, nu vei fi niciodată fericit în această viață. Dacă dorești să atingi piscul carierei tale, să fii deasupra celorlalți, să ai o autoritate asupra multor oameni și să-i conduci, de asemenea nu vei găsi bucurie în viața ta. Dacă vrei să fii faimos, să fii un star, și să-ți dedici viața propriei glorii, iarăși nu vei găsi bucurie în această viață. Or, de crești în iubire, dacă găsești bucurie în a-i sluji pe alții, atunci ești pe calea cea bună. Acesta este modul în care Hristos a trăit pe pământ. Pentru Hristos, semenii, și anume noi, au constituit conținutul vieții Sale. Însă vrăjmașul, satan, vrea dimpotrivă să devină el însuși conținutul vieții celorlalți.

Când veți învăța, conform Evangheliei, cum să vă gândiți mai întâi la ceilalți, și nu la voi înșivă, atunci veți afla cu adevărat viață, și viață veșnică. Când fariseul a intrat să se roage la templu, ne spune Evanghelia că el s-a rugat luiși: „Îți mulțumesc Doamne că sunt așa, și așa...” În acest egoism sălășluiește moartea. Dumnezeu ne-a arătat diverse moduri de a scăpa de acest egoism. Unora le-a dat căsătoria pentru a-i învăța cum să iubească. Pe alții i-a chemat la viața de mănăstire, pentru a-i învăța cum să-și depășească egoismul. Aceasta este legea vieții, dată nouă de Hristos în Evanghelia Sa. Dacă grăuntele de grâu nu cade în țărână și nu moare, nu va aduce nici un rod. Dacă însă el moare, dacă egoismul moare în interiorul nostru, sufletul nostru va aduce multă roadă, roadă de iubire.

Cum explicați cuvintele „fericiți cei ce plâng”?

De ce plângem? Există lacrimi de durere, dar există și lacrimi de bucurie. Lacrimile despre care vorbesc Sfinții Părinți sunt lacrimi de pocăință, dar și lacrimi de mulțumire la adresa lui Dumnezeu. Sfinții Părinți numesc lacrimile pocăinței „tristețe dătătoare de bucurie”. Poate că ați observat, lacrimile care nu sunt lacrimi spirituale, duhovnicești și plăcute lui Dumnezeu, ne distrug. Însă lacrimile care plac lui Dumnezeu, dimpotrivă, ne dau viață. Pot să plâng de exemplu din cauza patimilor mele, a mândriei mele. Pot să plâng întrebându-mă: „De ce nu sunt președintele acestei țări?” Aceste lacrimi nu sunt plăcute lui Dumnezeu și nu dau omului bucurie și satisfacție. Dacă observați, Evangheliile încep și se termină cu un singur mesaj: pocăința. Ce este pocăința? În limba rusă, precum și în limbajul occidental, „pocăința” înseamnă a-ți părea rău pentru ceea ce ai făcut. În limba greacă, „pocăință” înseamnă „metanoia”, schimbarea completă a minții, a modului în care gândești, în care trăiești, dar mai presus de toate a modului în care relaționezi cu Dumnezeu și cu oamenii. Atunci ajungem să înțelegem cum putem să ne iubim vrăjmașii, cum putem să întoarcem și celălalt obraz când cineva ne lovește. Aceasta este schimbarea minții! Cum gândește Hristos? Atunci când este răstignit, Îi pare rău pentru acei oameni care Îl răstignesc. Chiar încearcă să găsească scuze pentru aceștia: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Iată care este modul de a gândi al lui Hristos și al lui Dumnezeu: să găsească scuze pentru a putea scuza, pentru a ierta. Însă modul de acțiune al vrăjmașului, al lui satan, este să găsească scuze, ca că acuze. Diavolul va găsi întotdeauna modalități prin care, cu sau fără motiv, să provoace în mințile noastre acuze la adresa semenilor noștri și a lui Dumnezeu Însuși. Dacă încercăm să învățăm calea lui Hristos, ne vom găsi mântuirea. Atunci și în noi se va sălășlui Împărăția lui Dumnezeu, așa cum este scris în Cartea Apocalipsei: Împărăția lui Dumnezeu a sosit pentru că nu mai este nici un acuzator.

Ce înseamnă „a pune început bun vieții noastre”?

Începutul bun, singurul de altfel, pe care ni l-a recomandat Hristos, este pocăința. Cred că esența spiritualității noastre este pocăința, iar Postul Mare este timpul pocăinței. Noi, ca ortodocși, am primit totul. Toate comorile adevărului. Dar, cum trăim? Trăim în conformitate cu ceea ce ni s-a dat? Strălucim de această iubire dumnezeiască? Este cu ceva diferită viața noastră de cea a eterodocșilor? Iată un motiv pentru a ne pocăi și mai mult. Odinioară, părintele Sofronie făcea câțiva pași pe o cărare din preajma mănăstirii. Și un occidental a venit la el și i-a zis: „Părinte Sofronie, felicită-mă! Săptămâna trecută am devenit ortodox!” Iar părintele Sofronie l-a privit pe acesta printre ochelari și i-a spus zâmbind: „Ortodox? De 70 de ani încerc să devin ortodox, dar n-am reușit încă!” Ortodoxia, dacă suntem ortodocși, înseamnă să ai viață sfântă, care se manifestă nu doar în cuvintele tale, ci mai ales în faptele tale. Cred că misiunea fiecăruia dintre noi este să trăim plenitudinea credinței ortodoxe date nouă, astfel încât cei din jurul nostru când ne văd să realizeze că este vorba cu adevărat de ceva aparte, că acel ceva nu este din lume, și să-l admire.

Care este cea mai bună atitudine a creștinului pentru a-și păstra pacea de-a lungul postului?

Trebuie să înțelegem de ce ne-a fost dat Postul Mare. Dacă citiți și ascultați cu atenție slujbele bisericești, acolo ni se explică de ce avem ispite. Postul Mare ne este dat pentru a ne antrena în credință și în curaj, mai precis pentru a ne păstra pacea prin credință. De obicei, oamenii încep Postul cel Mare prin a fi surprinși la câte ispite sunt supuși încă de la începutul lui. În aceste cazuri îi încurajez pe oameni să aibă credință în Dumnezeu și le spun cu convingere: „Dacă ai credință în Hristos, toate ispitele vor dispărea, iar tu nici nu-ți vei mai aduce aminte de ele până la Sfintele Paști.”


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!