Lumina literară şi artistică
Poezia este adevăr și adevărul este suflet

Poezia este adevăr și adevărul este suflet

Dumitru Manolache, 19 August 2018

Ileana Popescu Bâldea este medic. Dar în același timp și un scriitor așezat în matricea rostitului cizelat până la strălucire. Scrie cu discreție, sensibil, vindecător, diafan ca o aripă de fluture, trăind majestuos miracolul, dar și „durerea” cuvântului împlântat în adevăr până-n prăsele.

Sunteți un medic de familie apreciat și iubit de pacienți, care așteaptă de la dumneavoastră însănătoșire. Ce impuls a fost mai întâi: cel de a vindeca cu știința sau cu cuvântul? Unde se întâlnește în acest proces medicina cu poezia?

La început a fost... luna, după care alergam să o prind. Apoi, iarba, gâzele, dealurile pe care mă rostogoleam, cerul adânc și jos. Și privirea aceea alunecată în nimic, un nimic greu de înțeles, dar deslușit de tata. Apoi, cuvântul dictat, când nu știam să scriu. Până când miracolul a învățat să se așeze pe hârtie. Cuvântul acela nu a vrut să vindece. Era doar expresia descoperirii înțelesului de dincolo de aparență. Medicina a venit la timpul la care copiii își iau zborul, mai întâi sfătuită de părinți, iar mai târziu, de parcă sufletul ar fi avut degete, s-a identificat cu o mănușă perfectă pentru neliniștea din mine, dorința de a face bine și de a fi în avangarda noului întotdeauna. Medicina are o poezie a ei pe care o scrii cu sufletul împărțit între toți cei care au nevoie de tine. Tu nici nu simți asta, doar aluneci către inimi ca un vers cu un ritm anume. Apoi te identifici într-atât, încât nu mai știi unde începe medicina și unde sfârșește poezia.

Mărturisiți că nu vă place să scrieți despre dumneavoastră, că nu ați participat la concursuri, nu ați trimis texte publicațiilor scrise din vremea de debut. De ce țineți încă la „sertar” această parte cu care totuși „pictați”, atât de frumos, „litere”?

Debut înseamnă școala generală și liceu. În facultate nu am scris. Eram mult prea preocupată de tot ceea ce însemna medicina. Dar îmi lipsea scrisul, fără să știu, cu siguranță. Doar când au năvălit neînțelesurile vieții peste mine am reînceput să vorbesc, tiptil, cu hârtia. Se întâmpla în perioada stagiaturii. A fost vremea în care am publicat poeme și eseuri în diverse reviste literare. Apoi a venit întâiul roman. Acesta a fost debutul editorial. L-am scris înainte de Revoluție și a apărut după aceea. Dar, în ziua în care am ridicat exemplarele de autor, s-a întâmplat o tragedie, despre care vorbeam în carte, cu o premoniție sfâșietoare. De atunci, am pus romanul în sertar și, din nou, de teama de a nu scrie ceva rău care s-ar putea întâmpla, am mers mai departe greu, cu vină și dorința de a nu mai scrie vreodată. După mulți ani, am reînceput. Năvalnic, de parcă s-ar fi rupt un dig în mine.

Doctorul de oameni Bâldea cere într-un poem: „Dați-mi un doctor pentru cuvinte!”, sau „măcar o rețetă pentru singurătate”. De ce-și dorește medicul de oameni singurătatea și „vindecarea de cuvinte”? Cât de tare îl dor cuvintele pe poet?

Da! Uneori, când nu o facem zilnic, scriem pentru că nu se mai poate, scrisul devenind o supapă care, dacă nu ar exista, am muri de neliniști. Alteori, dintr-o tristețe pe care nu reușim s-o vindecăm și care are ca exponent „aerul” din jur, evadăm în cuvinte. Înghesuim în ele tristețea noastră până când ele, cuvintele, ca unică posibilitate de vindecare, ajung să ne alieneze atât de mult, încât se creează acea lume paralelă din care, dacă nu știi să evadezi la momentul oportun, te pierzi fără putința de a te mai ridica ușor. Cuvintele se întorc împotriva ta și te ucid, celulă cu celulă. Cel mai des suntem triști când credem că suntem singuri și nu ne dorim asta. Este momentul la care ne dorim un medicament pentru singurătate, pentru a nu mai scrie. Cine are cuvântul în buzunar îl folosește, în exces, dar cu riscul alienării și dorința de vindecare de cuvânt, câtă vreme mai există un strop de luciditate. Și, da, cuvintele dor! Când le așterni cu lacrimi și, mai apoi, le recitești. Nu există un ceva care să cuantifice durerea. Fiecare are pragul lui.

„Poezia nu există”, spuneți într-un poem, și că „doar umbra ei e în cuvinte”. Ce este totuși poezia și în ce parte a sufletului, „împărțit nouă de Dumnezeu”, se naște ea ca taină?

Poezia suntem noi. Și umbra noastră ajunge în cuvânt. Poezia este doar reprezentarea eului în afară. Dar asta, numai când scrii cu tine, cel adevărat. Altfel, nu! Devine un simulacru, o schilodire a cuvântului. Poezia este adevăr și adevărul este suflet. Și se naște când Dumnezeu ne împarte sufletul.

Persistă în scrisul dumneavoastră o reîntoarcere inițiatică, obsesivă, în copilărie. Ce a existat atât de prețios în acel tărâm?

Fără copilărie eu nu exist ca ființă. Totul se află acolo. Mama, tata și tot ceea ce au făcut pentru ca eu să fiu așa, adevărată, pură, liberă. Chiar dacă au fost „lupte”, au știut la un moment dat să tacă fără să știe (poate) și să accepte partea rebelă din mine. Între canoane nu putem evolua. Nimeni nu ne poate înregimenta în ce trebuie și cum trebuie, fără ca ființa noastră să nu se destructureze. Dacă cineva mi-ar implanta un creier străin și un suflet străin, dincolo de lipsa de apartenență la mine ca ființă, eu nu aș mai fi. Fără urmă sunt rătăcită. Copilăria este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în lumea asta, indiferent de necazurile care au fost. Aș fi cel mai sărac om de pe Pământ fără ea. Zece romane să scriu și tot nu aș termina. Știți? De fapt, cred că eu sunt acum doar palma ei și câteva degete.

În Ortodoxie, tăcerea este o virtute care trezește adevărul din noi. Iar cea mai frumoasă tăcere este cea a lui Dumnezeu. Pentru dumneavoastră, ce este tăcerea căreia „vă împărțiți”, cum spuneți în poezia „Tăcere”?

Tăcerea, da, este o virtute. Când nu devii exilat în ea. Când este doar o piesă din puzzle-ul tău. Ține de înțelepciune, care, probabil, parțial este dobândită doar de entitățile inteligente. Restul cred că este înscris în gene. Dar aici nu despre această tăcere este vorba. Ci despre aceea când... flori de lumină/ înmuguresc pe ram/ de ţipă o stea, sau când mă-mpart tăcerii/ cuvântul se destramă/ dar nu de tot...

Despre tăcerea aceea care nu poate fi percepută prin simțuri, liniștea de după, uneori, chemată în sau în afara rătăcirii.

Ce vă place cel mai mult în Ortodoxie?

Iubirea de oameni luată în cel mai profund sens al ei. Într-o perioadă în care ura escaladează, în care doar cel puternic are dreptate și drepturi, în care dezbinarea este pilula de toată ziua, în care doar bogatul, inteligentul, tânărul și deșteptul trebuie să conteze, iubirea este singura care ar putea aduce echilibrul într-un veac ce se târăște pe nisipul mișcător al ignoranței.

În eseul „Cuvinte pentru mâine” spuneți că „Lumea e incompletă, iar drumul prin norii de pe pământ este cum este, seamănă cu o colivie de îngeri sau cu o închisoare pentru cuci”. Cine poate completa această lume și cine o poate elibera din colivie?

Trăim, din nefericire, o perioadă în care omului îi sunt amputate aripile (dacă le-a avut), prin fel și fel de inadvertențe, la propriu, sau prin sugrumarea unei perspective care îi anihilează visul. Incomplet în viziunea sa despre mersul înainte, omul devine alienat, abulic, deteriorat ca entitate și incapabil să reacționeze corect la provocările vieții. Devine un individ a cărui identitatea spirituală i-a fost confiscată, ușor de manevrat în rău. Și, de aici, începe declinul său la modul real, și al societății în care trăiește, evident, mai mult decât însăși sugrumarea inițială a perspectivelor. Este un carusel al căderii într-o lume în care îngerii care veghează, mesageri ai divinității, sunt supuși coerciției. Este ca și cum ai închide adevărul într-o colivie sau pasărea, relevată aici prin cuc, ca formă de adevăr. Completarea o găsește fiecare în ce poate, dacă mai poate. Dar cel mai des într-o împăcare cu Dumnezeu. Cât despre eliberare, doar o consolidare a eului prin spirit de orice fel o poate face, și refuzul, astfel, de a trăi anihilat în propriul trup.

Ce versuri sau ce cuvinte vă definesc cel mai bine din ceea ce ați scris până acum?

Este greu să aleg. Versul sunt eu, întotdeauna, așa cum spuneam. Iar cuvintele sunt: adevăr, libertate, simplitate, iubire, dreptate. Trăiesc sub semnul lor.

Ce face omul Ileana Popescu Bâldea când nu consultă oameni?

Aleargă, speră, scrie, întreabă, plânge, ascultă Chopin, urmărește seriale, zâmbește des, conduce cu viteză, îmbrățișează animăluțe, citește, se răzvrătește, mângâie marea, iubește oamenii din jur, nu-și negociază libertatea, înalță zmeie din vis și amână multe lucruri, ca și cum ar avea în față o veșnicie.

Când și cum scrieți, care este lumea literară în care vă mișcați și ce proiecte literare vi le doriți împlinite?

Scriu ziua și noaptea, la calculator sau pe telefon, uneori între pacienți. Scriu oricând se poate sau când scriitorul din mine nu mă lasă; în timp ce conduc (în gând), la stop, în somn sau când vorbesc cu cineva. Există în mine, mereu, un om de veghe la gând. Eu doar îi dau degetele când am răgaz. Lumea mea literară? Cenacluri, reviste literare, site-uri literare, Facebook, dar și poeții mei dragi, din mine și din afara mea. Și nu numai. Am mulți prieteni prozatori, critici, editori, jurnaliști, iubitori de artă, în general. Proiecte? Anul acesta, în iunie, a apărut volumul de proză Viață îmbrăcată subțire, care continuă destinul personajului din romanul de debut, de care am vorbit, Și totuși... happy-end, care va fi reeditat în septembrie. Este în faza de corectură romanul Păsări și umbre, la Editura Semne, roman care continuă, și el, destinul personajelor din Viață îmbrăcată subțire – Editura Astralis. Este început (câteva capitole) romanul Împinși de îngeri, continuarea Păsărilor. Am predat unei edituri un volum de poeme, altul de eseuri și multe altele (poeme, eseuri, proză scurtă) își așteaptă rândul. Da, le doresc împlinite! Să am doar timp în viața asta care fuge...

La final, vă întreb, pe un „mail simplu”, ca Chopin, de ce lăsați „urechea și inima de fiecare dată sub tălpi” și mergeți „prin ochi, nouă”, să reparați „cuvintele de dincolo de creierul obosit și greșit”, într-un ianuarie care vă „curge pe obra­zul stâng”? Și de ce spuneți că „viața este o sumă de erori în formă de cruce”?

Citați dintr-un poem pe care îl iubesc mult. Urechea și inima le las acolo, să-mi spună pământul dacă greșesc sau nu. Suntem oameni în priza extremelor și, când nu am pe cine să întreb cât de adevărat este ceea ce simt, îmbrățișez cu brațele și gândul meu un copac, sau pământul, culcată pe spate. Și așa un semn de lumină spre inima și creierul meu, cum doar în ipostaza de nouă, se poate întâmpla! Sunt vărsător, născută în ianuarie. Iar viața chiar este formată din multe erori. Și au formă de cruce, pentru că le ducem în spate ca pe o cruce, le purtăm ca pe un dat genetic sau al lui Dumnezeu.

Ileana Popescu Bâldea - anamneză literară

S-a născut în București. A absolvit Facultatea de Medicină. S-a specializat în reumatologie, medicină de familie și ecografie. Este membră a Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România. A debutat literar în școala generală cu grupaje de poeme. Editorial, a debutat în anul 1992, cu romanul Şi totuşi... happy-end, apărut la Editura Medicală; în anul 2012, i-a apărut volumul de versuri Tu nu ştii cum plâng fluturii, la Editura Proxima. În 2018, i-au fost tipărite volumul de proză Viață îmbrăcată subțire, la Editura Astralis, și romanul Păsări și umbre, la Editura Semne. A publicat poezii şi eseuri în reviste literare, precum Luceafărul, Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii Tineretului, Viața Medicală, Clipa cea repede, cât și pe site-uri literare și în 20 de antologii. Este administrator și redactor al site-ului Dialoguri culturale – revistă de artă și cultură. Are în pregătire romanul Împinși de îngeri și volumele de versuri Ape spre nimic și Timpul... o femeie despletită, predate deja unei edituri.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!