Lumina literară şi artistică
POEZIE: Clara Mărgineanu

POEZIE: Clara Mărgineanu

24 Martie 2019

CUVINTE INJECTATE DE GHEARĂ

Cuvintele nu sunt, todeauna, ale noastre,
Sunt injectate de durere, neiubire, singurătate
Şi, mai ales, de otrava lor, a celor care
Ne scrijelesc privirea, ne înfig aşchii în ochi,
Să orbim, ca şi ei, ca şi ele...
De ce, Doamne, de ce, Doamne, am întrebat,
Tocmai el... De ce ea, le-am dat sânge din inima mea,
Şi bucăţi de viaţă, de ce?
,,Iuda L-a sărutat pe Hristos, nu uita!”, răspunde glasul din lacrima mea,
Te vor tot săruta, draga mea... Te vor săruta şi te vor uita,
Este greu de dus viaţa ta, ei te vor tot săruta...”
Precum Iuda, Doamne? „Da, şi el şi-a făcut treaba sa”.

Privesc în ochii lor, oare cred că nu simt şi nu ştiu?
Suferinţa e intuiţie, eşecul, târziu,
Mă doare, mă doare şi cad, pe stradă Salvare nu e
O cruce de lumină tace răspunsul „de ce”
Nu mă voi vindeca de spaima că neputinţa
Poate spânzura, în public, taina prieteniei.

Ochii aprinşi de bucurie sunt o amară ipocrizie,
Vor, tânjesc, nu te iartă că eşti, aşa cum eşti
Privesc în ochii lor, chiar cred că nu simt, că nu văd?
Conturul rânjetului, tăcere, prăpăd...
Vina este a mea, cuvintele nu sunt, mereu, poeme din vară
Sunt injectate uneori, fatal. Injectate de gheară.
Iubirea va smulge gheara din inima celui iubit
Lumina va deveni cântec, versul, răsărit.

 

PERFUZII ARD TOAMNA TÂRZIE

Ştiu, buze tac zâmbet cu roz şi cu arcadă,
Un vers te bea rânjind şoptit, ca pe o pradă,
Plouă cu frunze de platan. E dimineaţă
Spre alt pătrar de secol mă preling cu viaţă.

Robii adânci imploră mut răscumpărare
Şi magi ascunşi tămăduiesc în fiecare
Când un poem, sub roţi albastre, te găseşte
Hohot adânc, imploră har, dumnezeieşte.

Mereu tangentă la real ca o stafie,
Mâncând doar frică şi bând tot vinovăţie,
Un foc sălbatic flămânzind dorul de tată
Jind ascuţit către ce n-o să am vreodată.

Perfuzii ard înspre adânc toamna târzie,
Sub pălării ascund, râzând, melancolie
Pentru că pot, pentru că vreau El e cu mine
Transformă tot, aproape tot, în vis şi bine.

 

VIS CU ZBOR ŞI FRÂNGHIE

O să zbor, îţi spuneam, o să zbor!
Auzeam prin ninsori, cum adică?
În galopul forţat către cer, m-am izbit în tavanul de sticlă,
S-a rupt şiragul, perlele au desenat pe podea
O pasăre mică, semăna cu inima mea,
A coborât un fulger, a mângâiat-o, apoi,
Am ştiut că inima ta pierdea, în alt război...
Ia o frânghie, auzeam în coşmar, undeva te va duce!
Să joc cu ea spânzurătoarea, să o aşez în formă de cruce?

Ireală, în lumina verde, a păşit către mine o nălucă de piatră
Îi auzeam trecutul, trăise numai vară,
Venea de cândva, de odinioară, m-a întrebat, într-o doară:
Pe tine nu te-a ucis nimeni, niciodată?

De abia de atunci, visul avea să se scrie,
Când mi-am făcut din frânghie bijuterie.
De abia de atunci, citesc hieroglifele din pustiu,
Privesc tavanul prin ochi de sticlă. Acum ştiu.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!