Lumina literară şi artistică
Poezie: Liviu Ioan Stoiciu

Poezie: Liviu Ioan Stoiciu

19 Martie 2017

Născut în 19 februarie 1950 la Dumbrava Roşie, Piatra Neamţ. Poet, prozator, autor dramatic, eseist şi publicist. A copilărit la Cantonul 248/ Halta CFR Adjudu Vechi şi la Adjud. Redactor (şef şi adjunct) la revistele Uniunii Scriitorilor îContrapunct” şi „Viaţa Românească”. Debut editorial cu versuri: La fanion, 1980, Premiul Uniunii Scriitorilor.

Alte volume de versuri: Inima de raze (1982), Când memoria va reveni (1985), O lume paralelă (1989), Poeme aristocrate (1991, Premiul Uniunii Scriitorilor), Singurătatea colectivă (1996, Premiul Academiei Române), Ruinele poemului (1997), Post‑ospicii (1997), Poemul animal (2000), La plecare (2003), pam‑param‑pam/ adjudu vechi (2006), Craterul Platon (2008), Pe prag/ Vale‑Deal (2010), Substanțe interzise (2012), Nous (2015). Antologie de versuri: Cantonul 248 (2005), Lanțul (2012).

Alte scrieri: Jurnalul unui martor (1992), Jurnal stoic din anul Revoluţiei, urmat de Contrajurnal (2002).

Romane: Femeia ascunsă (1997), Grijania (1999), Undeva, la Sud‑Est (2001), Romanul‑basm (2002), Vrăjmaș (2014). Dramaturgie: Teatrul uitat(2005, Premiul Uniunii Scriitorilor).

CE A AJUNS
Urcă pe Dealul Mitropoliei, la
Înviere. Târâie
un cărțoi după el, trecătorii îi fac loc, se opresc
plini de milă sau în bătaie de joc, îl
privesc lung, „acesta e modul lui de manifestare”,
spune o doamnă care
împrăștie un parfum atât de plăcut… Ce

am ajuns, nimic.
Nimic nu mai e cum a fost, nici lumina
dinlăuntrul meu, încet-încet
s-a ascuns în subconștient și cuvântul Domnului n-a
mai avut nici un sens… Stăteam
întins pe o masă rece, de piatră, la morgă,
gol, era curent, când am
auzit din ușă: îl vezi ce cuminte pare că e? Nici
n-ai bănui că e plecat
pe lumea cealaltă să vadă cum e. După care am
perceput niște
plânsete și am simțit o mare părere de rău, ca un
sfredel în stomac - și am deschis
ochii. Acum simt că
m-am născut a doua oară. Cărțoiul ăsta mi-a fost
martor acolo, adică
dincolo - unde sarea pământului se
topește pentru fiecare

și anunță vizita unui străbun. Că e un circuit
în natură.

MIERCURI, 8 OCTOMBRIE
„Taci, când ai timp să gândești înainte de a vorbi” -
îți amintești? Era scris în biserica
Mănăstirii Sihastru. Să taci? Nu, să gândești. „Fiindcă
Dumnezeu te are în pază”… Mai bine să nu zgândărim lucrurile.
Privești de pe deal la peisaj, în vale se varsă Trotușul
în Siret, e o zonă inundabilă. „Dar
ce frumos e!” - nici nu te poți gândi, îi spune ea,
scuturându-și capul. Nu simți? E ceva
aici care ne ține departe de noi înșine. Acesta e secretul
frumuseții. După ce ne învățăm cu locul, îl
pierdem din vedere… Se așază amândoi pe iarbă și
privesc mai departe înlăuntrul lor. E bine,
e pace. Dar nu durează mult. Vin până aici să-l sature
pe cel flămând, bâiguie
ea - și el o completează: să-i dea de băut celui însetat,
să-l îmbrace pe cel gol, să-l găzduiască pe
cel străin, să-l cerceteze pe cel bolnav, să-l mângâie
pe cel din temniță, să-l îngroape pe cel
mort… În spatele lor freamătă pădurea. Când se ridică
să plece, sunt deja altcineva, mai împăcați, mai
răbdători, mai plini, mai
echilibrați, cel puțin așa au impresia. Își surâd și se
îmbrățișează, au reapărut luminițele
care-i călăuzesc. E atâta seninătate la mijloc și atâta
amărăciune…

S-au oprit aici, la rădăcinile bolilor, să
se închine și să le dea idei alor lor. Tu nu te simți
învechit?
Lui îi va coborî acum inima în călcâie, ea va
cântări luna în mâna stângă - și se va zbârci. Iar neliniștea
și descurajarea le vor ține de urât… A doua
zi o vor lua de la capăt. Și dacă au noroc, vor întrezări și
părți din lumile supranaturale.

IEŞI DIN TINE

nu te mai gândi la nimic! Te simți suspendat în Univers, 

spui. Nici la Dumnezeu nu mai ştiu la
ce să mă rog, ce să-i cer, fii liniştită - intru în biserică
şi ies, habar nu am ce caut... Mă simt
ca-ntr-un lan de lalele, copleşit. Fără orientare,
mi-am pierdut şi ultimul
dram de bun-simţ, nu mă aşteaptă nimeni, nicăieri, am
pierdut pe toată linia. În fiecare zi
mă despart de mine însumi. Degeaba. Sunt

înrolat şi în războaiele dintre muşuroaiele de furnici,
până aici am ajuns - sfârşitul e la un pas,
nu mai ştiu cine sunt. Mă repet în tot ce fac şi gândesc.
Poate că ar trebui să fii rebotezat. Puterile,
Domniile și Stăpânii vor veni să te ajute. O să ţi se toarne
pe cap apă păstrată
în biserică în Săptămâna Patimilor, cum fac oamenii
cu bolnavii psihici, îţi voi fi eu naş - în
noaptea de Înviere, în cimitir.
O iei de la capăt aşa, rebotezat. Îţi torn eu apă sfinţită
pe cap, tu să te dezbraci de hainele vechi
şi să le arunci, să rămâi aşa cum te-ai născut... Nimeni nu-mi
poate lua ce am trăit în realitate! Nici oboseala,
nici dezgustul. Ţip: arată-mi
cu ce am greșit! Ţi-arăt, dar ieşi întâi cu totul din tine.

Stai la căpătâiul meu.

MĂ URĂŞTI
S-au împreunat toate drumurile aici, abia acum ai
înțeles - intri în biserică, te
închini, cauți o flacără de candelă, fiindcă lumânările
au beculețe aprinse și n-au legătură cu
tine, te rogi: Doamne, sunt nebun, m-am hotărât să
o iau de la capăt. Am adus
sticla asta de vin la altar, mă las pe mâinile tale - „când
mi-a fost sete, mi-ai dat să beau”…
Eu n-am uitat. Sunt

o formă desfigurată acum, răscolit de viermi pe dinlăuntru,
îngrămădit în mine însumi, ascuns,
dacă aș putea să ies la un liman! Sunt o amintire? Am
ajuns să pricep unele lucruri, dar nu
sunt crezut. Lasă, nu ești primul. Ia din mâncărurile
date de sufletul morților, ce
s-au pomenit azi, nu te mai uita în urmă, du-ți nopțile
și zilele la abator - vaci grase,
mulțumește-te cu puțin, fii tu însuți. Îți râzi de mine? Te
urăsc, Doamne, așa cum mă urăști și tu
pe mine… Se bate cu palma peste gură. Mai bine ar bate coasa.
După judecata omenească. El, care plutește
deasupra solului. Are diferite căderi sufletești. Iese din

biserică: drumul deschis în față,
nevăzut, te duce din nou spre răsărit, în sensul
invers al acelor de ceasornic. Tot
mai privești cum se rotește planeta Venus? Nu mai suferi
atât! De ce nu lași altuia locul?

ÎN NOAPTE
Le ardeau buzele: vorbeau pe șoptite unul cu altul, să
se lase păgubași? În noapte, pe o bancă, în
câmpul de atracție al stelelor
decedate: ce se întâmplă? Mirosul de parfum, necunoscut,
extins, venea de la ei doi,

ce naiba? Doamne, așa bătrân, orb, în cămașă
albă murdară cum ești, vino
și ne apără de noi înșine cu lumina ta interioară bună și
stinge-ne buzele arse… O,

puținătate a fiecăruia dintre ei: ea, cu o grotă de pâslă
rătăcitoare, plină de animale sălbatice,
în trup, el, neîntors învingător de la vânătoare, rămas
numai suflet, sub o mască de coif de paradă.
Amândoi, pe rând, aducându-și
reciproc, uneori norocul, alteori nenorocul…

 

 


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!