Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Politețea, o valoare uitată?

Politețea, o valoare uitată?

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Educaţie și Cultură
Un articol de: Ciprian Voicilă - 13 Septembrie 2015

Marele oraș ni se înfățișează adesea ca o arenă în care se înfruntă indivizi puși în mișcare de propria voință de putere. Totul, în spațiile umane hiperaglomerate, devine obiect de dispută: limitele „teritoriale", timpul și mai ales bunurile de consum. Suntem angrenați, cu sau fără voie, într-o luptă continuă pentru dobândirea resurselor. O confruntare permanentă a cărei arie de desfășurare, fiind atât de largă - din stradă la birou, iar uneori pătrunzând insidios și în spațiul nostru intim -, tinde să ne cuprindă și să ne definească întreaga noastră viață socială.

Instinctul de a-i domina pe ceilalți, de a-i face servii noștri se manifestă în exterior ca agresivitate. Ca duh al stăpânirii de oameni, cum a numit-o, memorabil, Sfântul Efrem Sirul, agresivitatea din noi trezește spontan agresivitatea din ceilalți. Obser­vați oamenii care stau de multă vreme la o „coadă": la poștă, la farmacie sau chiar la pâine. Gesturile angajatului din serviciul public sau ale vânzătoarei se desfășoară cu încetinitorul. Stând la rând, riști să îți pierzi nu doar răbdarea, ci și reperele timpului social: ai impresia că nu împărtășești cu semenii tăi prezenți acolo același timp. Ei nu sunt presați de timp, nu au o agendă de sarcini ale zilei, nu au întâlniri, nici deadline-uri. Presiunea psihică se amplifică în interiorul micului grup constituit ad-hoc. Apare tentația, căreia mulți îi cedează adesea, de a te băga în față, de a încălca regula bunului-simț care îți cere să respecți rândul, prin asta arătând, în plan moral, că îi respecți (sau nu) pe ceilalți. Agresivitatea naște și anomia - dezordinea provocată prin încălcarea regulilor morale și sociale, reguli care fac dintr-o societate o societate umană.

Efectele sociale ale agresivității

Am descris mai sus un context de viață cotidiană. Acum încerc o altă descriere. Te afli într-un mijloc de transport în comun, un tramvai, un autobuz, un metrou, nu importă prea mult care anume. Vezi cum tineri plecați la drum în grup nu doar că nu manifestă un respect minim față de bătrâni, femei însărcinate sau persoane cu handicap, ci, mai mult, monopolizează spațiul, se înstăpânesc asupra lui. Nu doar că nu își cedează locul în favoarea acestora. Dar îi ironizează sau chiar îi agresează verbal, în grup, arătând prin aceasta că ei sunt „lupii tineri" pe care deocamdată, în prezent, viața, energia lor debordantă îi avantajează. Un asemenea context de viață denotă și altceva: privirea îndreptată egoist doar spre sine - combinată cu agresivitatea care, după cum o arată specialiștii în psihologia socială, se amplifică în interiorul unui grup - sfidează ierarhiile sociale încetățenite și inversează raporturile firești. Tânărul nu mai respectă senectutea, dar nu mai are nici milă pentru omul ajuns la capătul unei vieți. Nu mai respectă viața nouă ce stă să se ivească dintr-un pântece matern, dar nu manifestă nici sentimente firești, de natură morală, față de „sexul slab": înțelegere, empatie, compasiune.

Respect, rușine și chipuri ale paternității

Nu trebuie să fii neapărat paseist ca să recunoști că într-o societate de tip tradițional acest lucru ar fi fost imposibil. Din mai multe motive. Unul ar fi că în satul românesc tradițional, spre exemplu, bătrânii îi învățau pe cei tineri cum să înfrunte cu succes viața. De la un matur sau de la un bătrân tânărul deprindea o meserie tradițională. Cei tineri erau ajutați de seniori să își întemeieze, la rândul lor, o familie. Adesea, cei doi, mirele și mireasa, erau uniți încă din copilărie prin simpla înțelegere a părinți­lor. De la cei bătrâni, tinerii învățau cum să se confrunte cu situațiile existențiale dificile, care provocau atât la nivel individual, cât și colectiv, comunitar, angoasă: nașterea, nunta, moartea. Omul bătrân sau matur constituia un model real în viața practică, de zi cu zi. Când într-un sat situația devenea critică, se întrunea „sfatul bătrânilor". De aceea, era rușine să întâlnești pe drum o persoană mai în vârstă și să nu o saluți, să nu „îi dai binețe". Valorile societăților tra­diționale erau predominant paterne și se regăseau sub diversele chipuri ale paternității: tatăl, bunicul, preotul, învățătorul, soțul.

Politețea ca virtute

Ceva din acest înțeles arhaic al rușinii se regăsește în cuvântul modern și citadin „politețe". A fi politicos față de un om cred că înseamnă mai multe lucruri. La un nivel exterior și superficial înseamnă a fi bine-crescut, a avea maniere. Să ai cei șapte ani de acasă, cum spune românul. Să respecți uzanțele, codul vieții sociale, eticheta. Un om care ni se înfățișează ca fiind politicos nu e neapărat un om bun, moral în interioritatea lui. Dar cu siguran­ță că este un om manierat. Un filosof francez, André Comte-Sponville, scrie undeva că bunele maniere preced faptele bune și le comandă. Morala trebuie să aibă un început și ea începe cât se poate de jos - prin politețe. E prima treaptă pe care trebuie să pășim dacă ne propunem să devenim ființe virtuoase. Este cât se poate de adevărat că politețea este o virtute săracă, „domestică" și că poate fi uneori doar o mască în spatele căreia se pot ascunde abjecția, ticăloșia - cum scrie același Comte-Sponville în Micul tratat al marilor virtuți. Dar într-o lume dominată de silnicie și arbitrar, politețea încă străluceș­te ca un mic mărgăritar rătăcit pe un drum nămolos, așteptând un călător capabil să îl recunoască și să îi redea demnitatea cea dintâi. Într-o lume sălbatică, po­litețea te expune riscului. Alexandru Paleologu, un veritabil practicant al acestei virtuți, spunea într-un interviu: „Într-un climat de brutalitate și prostie, politețea e o armă care te găsește descoperit".

„Făcând fapte drepte, devenim și noi drepți"

Filosofii care s-au ocupat de domeniul virtuților - etica - au privit cu superioritate politețea pentru că li s-a părut facilă, ușor de practicat. Dar politețea, buna-cuviință, nu se moștenește în chip natural. Ea se învață și se însușește prin imitație, până devine deprindere, reflex moral. Ceea ce faci, te face, se spune în limbajul popular. Aristotel afirma același lucru: „Făcând fapte drepte, devenim și noi drepți, făcând fapte moderate, devenim moderați, iar acțiunile curajoase ne fac curajoși".
Cred că a fi politicos, amabil față de celălalt, într-un alt plan, mai profund, înseamnă a-i recu­noaște statutul de ființă umană: el este, ca și tine, adus la ființă de Dumnezeu. Și mai cred că fiind politicos, arăți prin aceasta că respecți ordinea, buna rânduială a lumii, așa cum a fost ea temeluită de Dumnezeu: cu ierarhii, cu întâietatea ființelor și lucrurilor încărcate de trecut și de experiență în fața acelora abia născute pe lume, plăpânde, nesupuse încă la testul existenței. Simone Weil scria undeva că a iubi lumea și resorturile ei divine înseamnă, în fond, a-L iubi pe Dumnezeu.