An omagial
Politica bisericească a lui Brâncoveanu în Transilvania

Politica bisericească a lui Brâncoveanu în Transilvania

Mirceagheorghe Abrudan, 17 Decembrie 2014

Urmând pilda înaintaşilor săi, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu s-a considerat pe sine „defensor et protector Ecclesiae“, de sprijinul său politic, de activitatea sa ctitoricească, de dărnicia sa financiară şi tipografică bucurându-se întreaga Ortodoxie sud-est-europeană, ierusalimiteană, sinaită, antiohiană şi georgiană, ceea ce l-a determinat pe Patriarhul arab Athanasios IV Dabas, al Antiohiei şi al Întregului Orient, să vadă în domnitorul muntean pe „cel mai înalt protector al credinţei ortodoxe“ de la cumpăna veacurilor XVII-XVIII.

În ceea ce priveşte Bi­se­­ri­ca Ortodoxă din Tran­silvania, ocro­ti­rea şi sprijinul domni­to­­rului s-au manifestat în trei di­­rec­­ţii majore: prin ctitorirea a pa­tru locaşuri de cult, trei bi­­se­rici de mir („Sfântul Ni­colae“ din Făgăraş, „Sfinţii Ar­­han­gheli“ din Ocna Sibiului şi „Sfân­tul Ioan Botezătorul“ din Po­iana Mărului) şi o mă­nă­stire la Sâmbăta de Sus, în Ţa­ra Fă­gă­raşului; prin danii în bani, cărţi, veşminte, obiec­te scumpe bi­sericeşti şi o mo­şie acordate cu dărnicie Mi­tro­po­liei Ar­dea­lu­lui, mitropoliţi­lor de la Alba Iu­lia, ctitoriilor sa­le şi româ­ni­lor din Braşov; şi, în sfârşit, prin intervenţiile di­plomatice în­treprinse pe lân­gă Curtea de la Viena pentru ca românii ar­de­leni să nu fie forţaţi să adere la unirea cu Biserica Romei.

Încă din timpul când ocupa­se cu succes diferite dregătorii la Curtea lui Şerban Can­ta­cu­zi­­no, predecesorul său, Con­stan­­tin Brâncoveanu a cunoscut situaţia destul de grea a or­­to­docşilor din Transilvania. Pri­­lejul cel mai bun în acest sens l-a constituit episodul le­gat­ de depunerea abuzivă din sca­­un a Mitropolitului Sava Bran­­covici, în iunie 1680, de că­­tre un sinod convocat şi pa­tro­­n­at de principele calvin Mi­hai Apafi I. Văzând în acest act un abuz, Şerban Canta­cu­zi­no i-a încredinţat reprezen­tan­­tului său la Constanti­no­pol, Con­stan­tin Brâncoveanu, mi­siunea de a negocia atât cu tri­mişii lui Apafi, cât şi cu ofi­ci­a­lii Porţii e­li­berarea din în­chi­soare şi res­ta­bilirea în drep­turi a mitro­po­li­­tului. Cu toa­te că misiunea lui Brânco­vea­nu a fost încunu­na­tă cu suc­ces, deoarece, la 21 au­gust 1681, solii ardeleni îi co­mu­­ni­cau lui Şerban Vodă că ce­re­rea delegatului său a fost sa­tis­­făcută, ierarhul urmând a fi re­instalat, iar „legea ortodo­xă, ce se zice românească“, va d­o­bân­di libertatea de cult du­pă da­tinile din vechime, ur­mă­rile a­­cestui triumf brânco­ve­nesc nu au fost de durată, de­oarece, la scur­tă vreme du­pă eliberare, Mi­tropolitul Sa­va a trecut la Domnul.

Politica bisericească a lui Con­­­stantin Brâncoveanu în Tran­­silvania nu poate fi în­ţe­lea­­să în contextul larg al po­li­ti­­cii sale externe, în general, şi a re­laţiilor cu principele ar­de­lean Mi­hai Apafi II şi cu Ca­sa de Habs­burg, în particular. Is­­to­ri­cii au observat astfel că mai a­les în cazul ctitoriilor sa­le de la Fă­găraş şi de la Sâm­bă­ta de Sus, domnul român a că­utat să se asigure mai întâi de legalita­tea juridică în con­for­­mitate cu le­gislaţia Tran­sil­va­niei a vii­toa­relor sale edifi­cii bisericeşti, ce­rând şi obţi­nând în acest sens a­probări de la ambele auto­ri­tăţi politice, a­tât a principelui ar­delean, cât şi a austriecilor ca­re ocu­pa­­seră principatul in­tra­­car­pa­tic încă din primăvara a­nului 1688. Din relaţiile sale di­plo­ma­tice cu austriecii reiese, a­­şa­dar, că pe lângă o dorinţă sin­­ceră de manifestare a zelului ctitoricesc în mijlocul co­mu­­ni­­tăţilor ortodoxe româ­neşti a­min­tite, Constantin Brân­co­vea­­nu a intenţionat prin ridica­rea ansamblului mă­năstiresc şi a palatului prin­ciar de pe întinsul său do­me­niu făgărăşean - ce cu­prin­dea moşiile Sâmbăta de Sus, Sâm­băta de Jos şi Po­ia­na Mă­rului - să-şi asigure un loc po­trivit demnităţii sale prin­cia­re, unde s-ar putea refugia cu în­treaga familie în cazul în ca­re viaţa sa ar fi fost pusă în pri­mejdie de către turci.

Solidaritate religioasă cu ortodocşii ardeleni

Constantin Brâncoveanu a spri­­jinit cu generozitate insti­tu­­ţia fundamentală a ro­mâ­ni­lor ardeleni: Mitropolia Ar­dea­lu­lui cu sediul la Bălgrad (Alba Iu­­lia), legată de instituţia dom­­neas­­că şi bisericească din Ţa­ra Ro­mânească prin tradiţie şi prin tratatul lui Mihai Vi­tea­zul cu principele ardelean Si­gis­­mund Báthory din 1595. Ex­pre­­sia­ acestei relaţii strânse se gă­­seş­te cu precădere în actul re­­cu­­noaşterii noului mitropolit tran­­silvănean de către vo­ie­vo­zii munteni şi în cel al hiroto­ni­rii acestuia, la Târgovişte sau Bu­­cureşti, de către mitropoliţii Un­­grovlahiei. Pentru a înţe­le­ge ro­lul capital deţinut de in­sti­­tu­ţia mitropolitană ortodoxă în via­ţa românilor ardeleni în E­­vul Mediu şi în modernitate tre­­buie subliniat faptul că în Tran­­silvania, încă din secolul al XIV-lea şi până în anul 1848, ro­mânii au fost excluşi din via­ţa politică, fiind consi­de­­raţi „to­le­raţi“, din cauza cre­din­ţei lor or­to­doxe răsăritene, per­cepută drept schismatică de catolici, res­pectiv eretică sau cel puţin su­perstiţioasă de că­tre protestanţi. Această tole­ran­ţă nu a­vea însă conotaţia ac­tuală, ci con­form documen­te­lor vremii în­semna „suferire“ („Duldung“ în limba germană), cu alte cu­vin­­te o supravieţuire mar­gina­li­­­za­tă şi permisă doar în mă­su­ra în care stările po­li­ti­ce pri­vi­le­­gia­te (ungurii, saşii şi secuii), res­pec­tiv autoritatea re­gală ma­ghia­ră, ulterior princiară ar­­de­lea­nă şi imperială austri­a­că îi con­sidera folositori da­to­ri­tă con­tri­­buţiei co­vâr­şi­toa­­re pe ca­re o a­du­ceau la func­ţionarea şi bu­nă­sta­rea so­cie­­tăţii şi a sta­tu­lui în ge­neral. Lip­siţi aşadar de orice for­mă de reprezentati­vi­t­ate po­li­ti­că, so­cială sau na­ţio­nală, sin­gu­ra mo­dalitate de co­a­gulare re­c­u­­nos­cută de drept şi de fapt a ro­m­ânilor a fost in­sti­­tuţia bise­ri­ceas­că, atât de rang episcopal, cât mai ales mi­tro­politan.

Cunoscând această situaţie, vo­ievozii români din Ţara Româ­nească şi din Moldova şi-au ex­primat solidaritatea religio­a­să faţă de românii ardeleni prin diferite forme şi modalităţi de sprijinire a Ortodoxiei tran­sil­­vănene. Principele de aur cu co­roană de martir a preluat şi de­săvârşit acest model de pa­tro­­naj religios într-o perioadă cri­tică pentru existenţa eclesia­li­tăţii ortodoxe în Transilvania, când odată cu ocuparea princi­pa­­tului de către austrieci (1688 de fapt, 1699 de drept) s-a des­chis şi calea prozelitismului ca­to­lic contrareformator, al cărui scop esenţial a fost atragerea ro­­mânilor la unirea cu Biserica Ro­mei. În acest context, deo­se­bit de nefast pentru Biserica Or­todoxă din Transilvania, Con­stantin Brâncoveanu a decis ca, pe lângă dania anuală de 6.000 de aspri (cu o valoare în epocă de 7,2 kg argint), acor­da­­tă Mitropoliei Ardealului de că­tre predecesorii săi „pentru că o ştim ca pe o corabie ce se lea­gănă în mijlocul valurilor mă­rii, lipsită de cele din urmă mij­loace, stând în mijlocul a tot so­iul de eretici de felurite cre­din­ţe şi fiind hulită de ei din toa­­te părţile în deosebite chi­puri“, cum se preciza în hri­soa­ve­­le domneşti ale vremii, să o­fe­re o altă donaţie fundamenta­lă me­nită să asigure stabilita­tea fi­nanciară a scaunului mi­tro­­po­li­tan şi astfel să încuraje­ze în mod clar rezistenţa orto­do­­xă.

Dania pentru moşia Merişanilor din judeţul Argeş

Cel mai important ajutor a­cor­dat de voievod Mitropoliei Ar­dealului a fost moşia ar­ge­şea­nă Merişani, oferită ca da­nie, în 15 iunie 1700, printr-un hrisov domnesc deosebit de frumos, conservat în prezent la Ar­hivele Naţionale din Cluj. Do­cumentul brâncovenesc şi ac­tele adiacente acestuia, păs­tra­­te în aceeaşi ar­hi­vă clujea­nă, specifică faptul că moşia a fost cumpărată de Con­stantin Brân­coveanu din ve­niturile sale personale, nu din cele ale vis­tieriei domneşti, dania fiind ast­fel rezultatul unei in­vestiţii pro­prii a domnului martir şi nu un sprijin oferit din fondurile statului.

Moşia Merişanilor, cuprin­zând „de peste tot hotarul stăn­jeni 700, din câmpu, din pă­du­re, din apă, cu vaduri de moară şi din siliştea satului, cu tot ve­ni­tul ce ar fi“, fusese cum­pă­ra­tă de domn de la Ştefan Stoica din Vâlcele, Petru Apostol şi Ia­ne Stoica din Buneşti şi de la dia­conul Vasile Ţalapie Bu­ţu­ca, şi era oferită ca milă „Sfin­tei şi Dumnezeieştii mitropolii a Beligradului şi Arhiepiscopii Ţă­rii Ardealului“, „Sfinţiei sale pă­rintelui Atanasie mitropolitul şi a tot săborul“, fiindcă „să în­văluiaşte ca o corabie în mij­lo­cul valurilor mării, aflându-se între multe feliori de limbi strei­ne, fiind şi lipsită de cele ce sânt de ajutoriul sfintii Mi­tro­polii“. Aşadar, moşia Merişa­ni­lor era acordată „ca să fie sfin­tii Mitropolii de-ntărire şi de ajutor, iar domnii mele şi ră­po­saţilor părinţilor domnii me­le veşnică pomenire“.

Având în vedere contextul re­ligios din Transilvania, unde Mi­tropolitul Atanasie Anghel, hi­rotonit la Bucureşti, intrase în legături cu prelaţii catolici sem­nând un manifest de unire cu Roma, dania brâncoveneas­că era menită să descurajeze a­vân­tul prouniatist al ierarhului, încercând totodată să-i a­si­gu­re instituţiei mitropolitane o sta­bilitate financiară. Aşa se ex­plică şi cel de-al doilea hrisov al voievodului, emis la 6 sep­tem­­brie 1700, prin care sfânta şi dumnezeiasca mitropolie din Ţa­ra Ardealului şi Părintele Mi­tropolit Atanasie era împu­ter­­nicit „cu aciastă carte a dom­nii meale de să aibă a ţinea pre moşia sfintei Mitropolii ce să chiamă Mărişanii ot sud Ar­geş“ douăzeci de inşi „ungu­reni“ (ardeleni) care să poată lu­cra moşia în „pace“, fiind scu­tiţi de orice fel de taxe.

Renumele domnului donator şi al moşiei în memoria ardelenilor

Pierdută în urma trecerii la u­nire şi a desfiinţării mi­tro­po­liei în anul 1701, memoria şi da­nia voievodului martir nu au fost complet uitate de ardeleni, la sfârşitul celui de-al doilea si­nod diecezan convocat şi prezidat de marele arhiereu Andrei Şa­guna, la Sibiu, în 24-26 oc­tombrie 1860, deputaţii sino­dali au adresat principelui A­le­xan­dru Ioan Cuza o scrisoare, în care după ce erau prezentate su­ferinţele Ortodoxiei ardelene în „timpurile trecute“ şi nă­zu­in­ţele ei viitoare, se reamintea de „moşia sa mitropolitană nu­mi­­tă Mărişieni din ţinutul Ar­ge­şului“ dăruită „Mitropoliei noas­tre de vrednicul de aduce­re aminte principe Ioan Con­stan­tin Basarab în 15 iunie 1700“, danie pe care Cuza era ru­gat să o reînnoiască. So­lu­ţio­na­rea pozitivă a chestiunii a fost cât se poate de importantă pen­tru Andrei Şaguna, acesta a­pelând în acest sens la spriji­nul Episcopului Calinic de la Râm­nic şi al Mitropolitului Ni­fon de la Bucureşti, rugaţi să in­­­tervină pe lângă principele Cu­­za, respectiv Guvernul Ro­mâ­­niei pentru „înapoierea mo­şiei Merişanilor“. În ciuda efo­r­tu­­rilor sale, Mitropolitul Şa­gu­na nu a reuşit să redobândeas­că dania brâncovenească, E­pis­co­pul Calinic informându-l, la scur­tă vreme, că Merişanii au fost înstrăinaţi, aflându-se în „stă­­pânirea altora“, iar legis­la­ţia românească nu mai în­gă­du­ie redobândirea bunurilor bise­ri­ceşti, factorii politici din Ro­mâ­nia acţionând tocmai în di­rec­­ţia naţionalizării acestora, ches­tiunea fiind definitiv tran­şa­tă în decembrie 1863 prin a­dop­tarea de către Parlamentul de la Bucureşti a „Legii secula­ri­zării bunurilor mănăstireşti“.

Hrisovul brâncovenesc din 15 iunie 1700

Cu mila lui Dumnezeu IO Konstantin Basarab voevod şi Domn a toată Ţara Ungrovlahiei datam Domnia mea această poruncă a domniei mele Sfintei şi Dumnezeieştii mitropolii a Beligradului şi Arhiepiscopii Ţărei Ardealului unde să cinsteşte hramul al sfintii şi de viaţă făcătoarii Treimii. Care dentru a sa temelie iaste făcută înălţată de răposatul Io Mihaiu vo(ie)v(od) şi Sfinţiei sale părintelui Aftanasie mitropolitul şi a totu săborul sf(in)tii mitropolii.
Ca să fie sfintii mitropolii moşie în cămpul merişanilor ot sudu Argeşu de peste totu hotarul stânjini 60 de câmpu de pădure de apă cu vaduri de moară şi den siliştea satului cu totu venitul ce ar fi. Pentru că această moşie ce scrie mai sus cumpăratu am domnia mea de la Stoica feciorul lui Ştefan stolnicul den vâlcele jumătate de hotar de preste toată moşia merişanilor încă stânjini 317 şi iar den ceialaltă jumătate de hotar am mai kumpărat domnia mea de la megieşii den Dolbuneşti de la pătru feciori lui Apostol nepotul lui Petru răspopul şi de la iane feciorul Stoica zidarul nepotul lui Pătru şi de la Vladul diaconul feciorul lui Ţalapie robul şi de la Eftenie sin dragotă nepotul lui Ţalapie Buţuca stânjeni 150.
Afară dentro fune de moşie dentr-acestu hotar ce sau lăsat megiaşii nevânduţi pre den susu pre lângă hotarul mănăstirii tutanii încă afară dentr-această fune care să fac împreună stânjeni precum şi mai sus sântu zişi cu tocmeală în preţu stânjenul pe bani z(loţi) 317 cari se fac înpreună 317 po cu zapise de pre la mânile lor de vânzare întărite cu numele şi cu peceţile loru şi cu boiarii cei mari ai divanului mărturii iscăliţi.
Şi după ce am cumperatu domniea mea această moşie fiindu această Sfântă mitropolie de să învăluiaşte ca o corabie în mijlocul valurilor mării aflânduse între multe feluri de limbi streine fiindu şi lipsită de cele de sântu de ajutoriul sfintei mitropolii. Domnia mea am socotitu de am datu şi am miluitu această sfântă mitropolie cu această moşie ca să aibă a ţinea pre dânsa oameni şi alte bucate dobitoace orice le-ar fi voia. Ca să fie Sfintii mitropolii de întărire şi de ajutoriu. Iar domnii mele şi reposaţiloru părinţilor domnii mele vecinică pomenire.
Dreptu aceia domnia mea am datu şi această carte A domnii mele înpreună şi cu toate zapisele de cumperătoare aceştii moşii, Sfinţiei sale părintelui Aftanasie mitropolitul şi a totu săborul sfintii mitropolii. Ca să aibă a ţinerea şi a stăpăni acastă moşie den Merişani cu totu venitul ce ar fi den hotar până în hotar afară numai dentro fune de moşie ce şi mai sus sau zisu care sau lăsatu megiaşii lor nevândută ca să le fie de hrană iar alaltă moşie să fie toată pre sama sfintii mitropolii de întărire şi neclătită în veci.
Şi am întăritu acastă carte a domnii mele cu totu sfatul şi cu credincioşii boiarii cei mari ai divanului Domnii mele. Pan Cornea brăiloiul vel ban cralevekii I pan Stroe leurdeanul vel vornicu I pan diikul rudeanul vel log I pan Mihaiu Kantacuzino vel spătariu I pan Dumitrake caramalăul vel postelnic, I pan Şerban Kantacuzino vel păharnic I pan Radul izvoranul vel stolnic I pan Radul Golescul vel comis I pan Iorga vel slugeriu I pan Kostandin Korbeanul vel pitariu. Şi ispravnic Ştefan Kantacuzino storage logofăt. Scriindu-se această carte în oraşul Scaunului Domnii mele în Bucureşti. -
Întru al doisprăzecelea ani den domnia domnii mele. De Isar logofeţelul den Bucureşti luna iunie - în - 15 zile. Fiindu şi cursul anilor de la Adam 7208 iar de la domnul nostru IC XC 1700.
IO Konstandin voevod bjieiu milostieiu gospodar.
IO Konstandin voevod.
Ştefan Kantacuzino v(el) Log(ofăt).

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!