Documentar
Politică şi religie în „Republica“ lui Platon

Politică şi religie în „Republica“ lui Platon

Lucian Dîncă, 26 Noiembrie 2011

În scrierile sale, Platon rămâne fidel discipol al lui Socrate. Scopul principal este definirea exactă a ideilor morale: curajul, înţelepciunea, prietenia, pietatea, virtutea. Pentru Socrate este suficient să cunoşti binele pentru a-l practica, prin consecinţă, ştiinţa este virtute, iar ignoranţa viciu. Platon va rămâne fidel acestui principiu întreaga viaţă. Binele este scopul suprem al omului şi explică existenţa Universului. Toate aceste idei le întâlnim în descrierea omului politic pe care Platon o face în "Republica".

Una dintre lucrările cele mai de seamă ale lui Platon este fără îndoială Republica. Filosoful tratează despre organizarea statului-model, adică despre organizarea cetăţii ideale, criticând prezentul şi aspirând la viitor. Această cetate, care există doar în discurs, nu înseamnă că nu are şi o existenţă reală: "Republica nu conţine nici un gram de utopie", spunea M. Alexandre, Studiu despre Platon, 1968, p. 171. Unii, prin natură, afirmă Platon, sunt destinaţi să guste filosofia şi să comande în stat, altora nu le este permis acest lucru şi nu le rămâne decât să se supună celor care comandă (Republica, IV). Iată o frază care nu poate decât să şocheze astăzi societăţile noastre obişnuite să creadă că democraţia este sistemul politic cel mai bun, mai ales în Europa răsăriteană, după ce am trăit timp de jumătate de secol în teroarea şi întunericul în care ne-a adâncit sistemul comunist.

Guvernează cei care sunt capabili să aibă acces la valorile transcendente

În Republica, Platon susţine ideea conform căreia cei mai buni trebuie să guverneze, deoarece el concepe politica în sensul educaţiei şi al mântuirii. Cel care guvernează trebuie să educe poporul în vederea binelui, deoarece el singur cunoaşte binele. Prima sarcină a politicii nu are nimic a face cu gestiunea administrativă şi economică a afacerilor comune. Înainte de toate, politica trebuie să contribuie ca oamenii să fie mai buni şi să convertească cetatea umană la valori transcendente, la Dumnezeu. Astfel, ideea că unii sunt destinaţi să guverneze pare a fi de înţeles: guvernează cei care sunt capabili să aibă acces la valorile transcendente. Pentru aceştia puterea este văzută ca fiind o datorie, o sarcină impusă lor, un serviciu, şi nu ca pe satisfacţie a intereselor proprii.

În Republica, Platon tratează patru teme politico-religioase fundamentale: Constituţia statului ideal, mediul favorabil dezvoltării politice, principiile ideale ale statului şi tipologia regimurilor politice.

Un politician nu se improvizează şi nici nu este tras la sorţi

În prima parte, autorul abordează problema justiţiei, elementul fundamental pe care ar trebui să se clădească o societate sănătoasă. Justiţia îl conduce pe om la săvârşirea binelui. Puterea politică nu poate fi exersată în mod folositor pentru cetăţeni decât respectând justiţia în vederea binelui comun. În partea a doua, Platon propune un model politic în care dispare proprietatea privată în scopul formării conştiinţei binelui comun. Politicianul nu este pus să guverneze în scopul îmbogăţirii proprii, ci în vederea asigurării unui trai decent membrilor statului. Statul este, ca şi sufletul, compus din trei elemente: raţiunea, căreia în stat îi corespund guvernanţii, iar virtuţile ce le au de practicat sunt înţelepciunea şi prudenţa; curajul, căruia în stat îi corespund gardienii, cei care asigură ordinea publică, iar virtuţile care-i animă sunt curajul şi dreptatea; dorinţa, căreia în stat îi corespund artizanii, virtutea specifică lor fiind cumpătarea. Partea a treia pune în evidenţă Filosoful-Rege, deoarece o societate ideală nu poate fi guvernată decât de filosofi. Ei deţin ştiinţa supremă. Un politician nu se improvizează şi nici nu este desemnat în urma unei trageri la sorţi.

Contemplaţia realităţilor spirituale ne permite să scăpăm de lanţurile sclaviei noastre

Cartea a şaptea din Republica este dominată de "mitul peşterii". Platon îşi imaginează că noi suntem născuţi într-o peşteră întunecoasă, legaţi de mâini şi de picioare cu capul în jos, spre pământ. Această poziţie nu ne permite să privim nici în stânga, nici în dreapta, ci doar spre propriile noastre fiinţe mizerabile. Lipsa luminii din peşteră nu ne permite să-i distingem clar pe cei din jurul nostru pe care îi vedem doar ca nişte umbre. Şi totuşi, noi trăim cu iluzia că aceasta este lumea perfectă, reală, altceva nu poate exista. Filosoful, expert în arta contemplaţiei, reuşeşte să rupă lanţurile şi să escaladeze peretele peşterii pentru a privi în faţă realitatea lucrurilor din lumea necunoscută oamenilor. După câteva minute de contemplaţie, lumina puternică a soarelui îi orbeşte ochii şi cade din nou în peşteră. Reîntors aici, povesteşte concetăţenilor săi realităţile contemplate şi frumuseţea lor: "Gândeşte-te acum la ceea ce li s-ar întâmpla în mod natural dacă ei ar fi scăpaţi de lanţurile lor şi ar fi vindecaţi de neştiinţa lor. Dacă unul din aceşti prizonieri ar fi desfăcut, dacă el ar fi forţat să se ridice numaidecât, să întoarcă gâtul, să meargă, să ridice ochii către lumină; făcând toate aceste mişcări, el va suferi - şi orbirea luminii îl va împiedica să distingă aceste obiecte, din care, înainte, nu vedea decât umbrele. Ce crezi tu că ar răspunde el, dacă cineva ar veni să-i spună că el nu a văzut până atunci decât numai fantome goale, dar că acum, mai aproape de realitate, şi întors către obiectele mai reale, el vede mai drept? Dacă, în fine, arătându-i fiecare din lucrurile care trec, l-ai obliga să spună întrebându-l ce sunt acestea? Nu crezi că el ar fi încurcat şi că umbrele pe care le vede înainte îi vor apărea mai adevărate decât obiectele care îi sunt arătate acum? - Mult mai adevărate, recunoscu Glaucon". Nimeni însă nu-l ia în serios, ba, mai mult, îl condamnă la moarte. Intenţia lui Platon este aceea de a trezi conştiinţa cititorilor săi asupra realităţilor sensibile, religioase, spirituale, pe care lumea materială nu ne permite să le întrezărim atât timp cât suntem condamnaţi să trăim doar în întuneric şi necredinţă. Contemplaţia realităţilor spirituale, viaţa adevărată promisă de Dumnezeu omului ne permit să scăpăm de lanţurile sclaviei noastre şi să ne înălţăm, trup şi suflet, spre bunurile cereşti. Acesta este rolul Filosofului-Rege, de aceea el singur este capabil să guverneze statul.

Sistemele de conducere ale statului

Ultima parte este consacrată descrierii originii, caracteristicilor şi trasării omului politic tip a patru sisteme politice defectuoase: timocraţia sau plutocraţia, sistem politic în care conducerea statului aparţine celor mai bogaţi cetăţeni care cu ajutorul averii se impun în politică; oligarhia, formă de conducere a statului în care puterea politică şi economică este deţinută de un număr restrâns de persoane; democraţia, formă de organizare şi conducere a societăţii în care poporul îşi exercită, direct sau indirect, puterea; tirania, formă de conducere a unui stat în mod despotic, sau o guvernare obţinută prin uzurpare şi violenţă. Asemenea regimuri sunt promise, conform lui Platon, decăderii, deoarece viitorul are priză asupra lor într-un mod implacabil. Logica înşiruirii constituţiilor îi permite lui Platon să deducă tirania care ia naştere din excesul democraţiei. Aceste constituţii s-au născut din metamorfoze succesive şi necesare ale constituţiei ideale, monarhia sau aristocraţia unor filosofi.

Judecata de după moarte

Lucrarea se încheie cu "mitul lui Er", prilej pentru Platon de a prezenta ideile sale despre suflet şi despre viaţa de după moartea trupului. Er este un războinic iscusit căzut pe frontul de luptă împreună cu mulţi alţi camarazi. După zece zile de la terminarea războiului, soldaţii rămaşi în viaţă s-au dus pe front să adune trupurile neînsufleţite ale camarazilor de arme. Toate erau deja în putrefacţie. Doar trupul lui Er era ca viu. L-au luat deci şi au decis să-l înmormânteze conform ritului funerar păgân. În timp ce mergeau la groapă, Er revine la viaţă şi povesteşte tuturor pelerinajul său prin lumea drepţilor şi prin infern. A putut vedea bucuria de pe feţele celor care împărtăşesc viaţa pentru vecie în compania zeilor, precum şi durerea şi tristeţea celor care sunt condamnaţi să-şi petreacă veşnicia în adâncurile pământului, în întuneric şi întristare: "Nu îţi voi înşira o istorie ca cele de la Alcinoos, ci pe cea a unui bărbat viteaz, a lui Er, fiul lui Armenios, pamphyl de neam. El a fost răpus în război şi când morţii au fost ridicaţi în a zecea zi, deja descompuşi, el a fost ridicat fără semne de putrefacţie. L-au adus acasă să-l înmormânteze, iar în a douăsprezecea zi, fiind aşezat pe rug, a înviat. Şi înviind a spus ce a văzut pe lumea cealaltă. A zis că după ce a murit, sufletul său, întovărăşit de multe alte suflete, a plecat şi toate au ajuns într-un loc uimitor, unde se aflau două deschideri în pământ care erau una lângă cealaltă şi, la fel, alte două în sus, de cealaltă parte. Între aceste deschideri erau aşezaţi judecători care, după ce pronunţau sentinţa, le porunceau celor drepţi să o apuce prin deschiderea din dreapta şi din sus, din cer, punându-le înainte însemnele faptelor judecate. Celor nedrepţi le porunceau să se îndrepte prin deschiderea de jos şi din stânga, având şi aceste suflete la spate, însemnele tuturor faptelor săvârşite. Spunea Er că, atunci când el însuşi s-a apropiat, i s-a spus că el trebuie să fie un vestitor pentru oameni al tuturor întâmplărilor de pe lumea cealaltă, poruncindu-i-se să asculte şi să privească ce se petrecea în acel loc. El a văzut acolo că prin fiecare deschidere a cerului şi a pământului treceau suflete după ce erau supuse judecăţii. Prin celelalte două deschideri, dintr-una se înălţau din pământ suflete pline de murdărie şi pulbere, din cealaltă se coborau din cer altele pure". Platon crede în nemurirea sufletului şi în răsplata pe care zeii o pregătesc celor buni şi pedeapsa rezervată celor răi, corupţi, care au impus sisteme politice în defavoarea poporului, gândindu-se doar la propriul interes şi prestigiu. Filosoful-Rege este guvernantul ideal format pentru a conduce sufletele subalternilor în împărăţia zeilor, unde se trăieşte adevărata viaţă pentru care au fost creaţi.

Corupţia şi orgoliul conduc la ruină

Platon nu pretinde să dea răspuns tuturor problemelor politice şi religioase. Ideea platoniciană despre cetatea contemporană este manifestată, direct sau indirect, şi în "mitul Atlantidei". Condus de dorinţa vie de a critica democraţia ateniană a timpului său, Platon ne oferă imagini ale cetăţii pe care filosoful le condamnă. Comparaţia mitului Atlantidei (Atlantis este o insulă mică ce pare să fi fost înghiţită de un cataclism natural în jurul anului 9600 î.Hr. Conform descrierii lui Platon, Imperiul Atlantidei a fost înghiţit de potop deoarece locuitorii lui s-au scufundat în corupţie şi materialism. Cataclismul a şters pentru totdeauna Atlantida de pe harta lumii. Regii Atlantidei erau născuţi din unirea zeului Poseidon cu o muritoare, Clito. Însă progresiv, cei 10 regi ai cetăţii au uitat de partea divină ce o purtau în ei şi au cedat ispitei corupţiei şi orgoliului. Zeus a decis să-i pedepsească prin dispariţia insulei şi civilizaţiei lor într-o singură zi şi noapte în timpul unui imens tsunami căruia i s-au asociat cutremure de pământ) cu cetatea din Republica este evidentă. Platon descrie două expresii ale cetăţii perfecte: Atlantida este un adevărat paradis caracterizat printr-o abundenţă originară: bogăţii în aur, argint, zinc, metal a cărui culoare este focul. Centrul insulei este o colină în vârful căreia izvorăsc două fântâni: una de apă caldă şi cealaltă de apă rece. Este înconjurată de cinci inele concentrice din pământ şi din apă. Locuitorii au construit un port prin tăierea celor cinci inele, astfel încât insula principală comunică cu marea. Platon adaugă un întreg sistem de ecluze, bazine subterane, turnuri şi tunele. Atlantida este simbolul puterii şi regalităţii. Mitul Atlantidei are o semnificaţie politică la Platon atunci când vorbeşte despre constituţia perfectă. Întrebarea pe care şi-o pune Socrate este aceea de a şti dacă o asemenea organizare corespunde cu ceva real sau se află doar în imaginar. Pentru Critias, interlocutorul lui Socrate, această organizare ideală a existat în Atena cu 9.000 de ani în urmă. Lupta între Atena primordială, republica pământeană, inventată de Platon, şi Atlantida, stăpâna mării, este semnul confruntării esenţiale între pământ şi mare, opoziţia între două imagini ale lumii. Cetatea Atlantida reprezintă Atena contemporană lui Platon, condamnată vieţii maritime, deci unui sistem politic dăunător. Atlantida se putea bucura de un sistem politic perfect, însă decăderea morală a guvernanţilor a condus-o spre ruina totală.

Democraţia, un sistem politic criticat de Platon

Ce reprezintă Atena pentru filosoful Republicii? Platon condamnă democraţia ateniană fondată pe egalitatea între cetăţeni în participarea guvernării statului, competenţi sau nu în materie de politică sau pe plan juridic. Acesta este reproşul lui Platon sistemului politic ce privilegiază opinia publică în defavoarea cunoaşterii şi înţelepciunii. În democraţie, fiecare este autorizat să-şi exprime opinia asupra modului de funcţionare a statului. Pentru Platon acest fel de a proceda nu face decât să introducă diviziuni în stat atunci când intervin în discuţie probleme capitale pentru guvernare. Mulţimea este nestatornică, schimbătoare în faţa discursului demagogilor. În acest caz, mulţimea este capabilă să judece în bloc şi să condamne la moarte în mod ilegal şi să reabiliteze în acelaşi timp. Platon nu face diferenţă esenţială între oratorul popular şi tiran. Democraţia, în forma sa extremă, conduce la tiranie deoarece poporul doreşte să fie unicul suveran, fiindcă demagogul şi curtizanul sunt la fel. După demagogi, sofiştii joacă un rol esenţial în statul democratic, unde arta de a vorbi este cheia puterii. Pentru Platon, aceştia sunt nonproductivi, se vând celor care oferă mai mult. După ce au devenit maeştri în arta înşelăciunii, ei apără interesele celor care i-au plătit. Sunt semnul consecinţei democratice. Iată ce spune Platon despre ei: În oligarhie, ţinută în dispreţ şi izolată de către magistraturi, ei sunt fără experienţă şi fără forţă, pe când în democraţie, ei comandă aproape exclusiv şi sunt ei cei mai violenţi dintre aceşti lideri care vorbesc şi acţionează; restul, aşezaţi în tribune, murmură şi închid gura în faţa contradictorilor, astfel încât într-un asemenea guvern toate lucrurile, cu excepţia câtorva, trec prin mâna lor (Republica,VIII, 564d-e). Platon afirmă de asemenea ambiguitatea instituţiilor democratice atunci când opune numele realităţii regimului, revelând astfel defectele şi piedicile sistemului. Rolul mulţimii este acela de a da magistratura şi puterea celor mai buni demagogi şi de a aproba deciziile lor.

Statul ideal construit de Platon constituie un fel de măsură cu care putem confrunta regimurile noastre politice pentru a determina care le sunt punctele slabe, în măsura în care prin aceste puncte slabe riscă să fie destabilizate.

Fondatorul Academiei din Atena

Aristoclès, cunoscut sub numele de Platon, nume conferit probabil din cauza umerilor săi largi, s-a născut în 428/427 î.Hr., într-o familie aristocratică. A primit o educaţie corespunzătoare unei familii aristocratice: respectul faţă de zei şi de riturile religioase, gimnastica, muzica, probabil a urmat şi cursuri de desen. În 408 î.Hr. l-a întâlnit pe Socrate şi s-a ataşat filosofiei. Se va dovedi a fi cel mai fidel discipol al lui Socrate până la moarte acestuia, 399 î.Hr. Fondează la Atena, în 388/387 î.Hr., Academia: o şcoală de filosofie şi de ştiinţe politice unde s-au format importante personalităţi politice şi consilieri care s-au răspândit în tot ambientul grec. Fondarea Academiei poate fi interpretată ca fiind voinţa lui Platon, nu de a abandona cetatea reală, refugiindu-se în teorie sau utopie, ci pentru el era un alt mod de a ocupa scena politică, de a impune ideile sale elitei. Platon moare în 348/347 î.Hr., în timpul unui ospăţ de nuntă (Laerce, Vieţile şi opiniile filosofilor iluştri, III, 2) la vârsta de 81 de ani.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!