Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Pomelnicul, cererile cele spre folos și rugăciunea pentru alții

Pomelnicul, cererile cele spre folos și rugăciunea pentru alții

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Gheorghe Butuc - 29 Iunie 2015

Sfânta Liturghie, prin rânduiala ei, cuprinde toate pomenirile, pentru toate cererile cele spre folos. Acestea, cu mult discernământ, sunt rostite de slujitori la modul general, făcând astfel indispensabilă prezenţa activă a credincioşilor la Sfânta Liturghie. Ritualul şi cuvintele rostite de slujitori provoacă în noi implicarea directă în actul rugăciunii, întrucât ea vizează „pe toţi şi pe toate”, adică toate persoanele cu toate nevoile, cu tot concretul vieţii noastre şi al lumii întregi. (...) Pomenirea în rugăciune, împletită cu prezenţa noastră activă la Sfânta Liturghie, urcă viaţa noastră către sensul ei plenar: cosmic şi eshatologic.“

Una dintre cauzele care au dus la modificarea raţiunii cosmice a Sfintei Liturghii, pe un înţeles particular sau autonom, este introducerea şi citirea uneori în mod excesiv, în cadrul ei, a pomelnicelor. Robert F. Taft, expert în istoria Liturghiei Răsăritene, arată că însăşi introducerea ecteniilor a declanşat modificarea raţiunii Sfintei Liturghii de la rugăciune bazată prin excelenţă pe mulţumire la o rugăciune care accentuează cererea. Dintre unele excese amintim doar de prelungirea Ecteniei mari şi a Ecteniei întreite, cu suplimente pentru toate trebuinţele, și citirea cu glas tare a pomelnicelor cu vii şi adormiți în cadrul Sfintei Liturghii.

Trebuie să avem în vedere că introducerea pomelnicelor la Sfânta Liturghie ţine de o rânduială târzie, care are o puternică influenţă occidentală (vezi şi Robert F. Taft, „O istorie a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur”, Renaşterea, 2012, pp. 314-330). Cu toate acestea, nu citirea lor este problema (pe undeva un semn excepţional de comuniune), ci excesul şi accentul pus doar pe ele, ceea ce duce la depăşirea rânduielii, care cere clar ca acestea să fie citite la anumite momente stricte, tocmai pentru a nu modifica sensul de bază al Sfintei Liturghii, care nu este exclusiv cel de cerere, ci mai ales cel de mulţumire. Altfel, Liturghia devine o slujbă a nevoilor particulare. Nu trebuie să se încurajeze rugăciunea prin corespondenţă, pentru unii fiind de ajuns faptul că au dat pomelnic la Altar, iar restul participării la slujbă fiind considerat de prisos.
Sfânta Liturghie prin rânduiala ei cuprinde toate pomenirile, pentru toate cererile cele spre folos. Acestea, cu mult discernământ, sunt rostite de slujitori la modul general, făcând astfel indispensabilă prezenţa activă a credincioşilor la Sfânta Liturghie. Ritualul şi cuvintele rostite de slujitori provoacă în noi implicarea directă în actul rugăciunii, întrucât ea vizează „pe toţi şi pe toate”, adică toate persoanele cu toate nevoile, cu tot concretul vieţii noastre şi al lumii întregi.

Toţi tâlcuitorii Sfintei Liturghii, fără excepţie, au subliniat acest caracter general, total sau cosmic al ei, care nicidecum nu trebuie rezumat la trebuinţele mărunte şi restrânse ale vieţii particulare, întrucât este singura rânduială liturgică la care actualizăm Jertfa nesângeroasă a Mântuitorului Iisus Hristos, prin Trupul şi Sângele Său, ca daruri euharistice, asumate pentru răscumpărarea noastră şi a întregii creaţii. Iar acestei totalităţi nu i se poate subordona nimic. De aceea, pretenţia subscrierii Liturghiei trebuinţelor particulare (trecute pe pomelnic sau nu) este împotriva raţiunii ei, fiind nevoie mai degrabă de o înscriere a propriilor noastre nevoi trebuințelor generale, şi nu invers. Adică dorinţele mele mărunte şi reduse capătă un cu totul alt înţeles, unul mult mai înalt, atunci când sunt subscrise raţiunilor şi ierarhiei întregii creaţii, pe care Liturghia le actualizează. Practic, procedând în acest mod, la Sfânta Liturghie se restaurează în noi propriile înţelesuri despre lume, despre om, despre Dumnezeu şi relaţiile dintre acestea. Şi dacă Dumnezeiasca Liturghie nu face aceasta, atunci nici o altă slujbă nu o va mai putea face. Ca să nu spunem că pentru nevoile personale, de zi cu zi, Biserica a rânduit atâtea ierurgii, deşi şi acestea toate sunt şi au nevoie, la rândul lor, să fie sub­scrise Sfintei Liturghii.

Este de ajuns să trimitem la „Mistagogia” Sfântului Maxim Mărturisitorul ca să înţelegem că raţiunea cosmică a Liturghiei cu nimic nu trebuie umbrită de particularismul nevoilor sau al numelor pomenite agasant. În ordinea gândirii sale inspirate, care reflectă Tradiţia Bisericii, Sfântul Maxim, contrar unor demersuri autonome, de liturghii particulare de pe atunci pornite în Occident, vorbeşte despre caracterul cosmic-eshatologic al Sfintei Liturghii în care cele mai mari se apleacă spre cele mai mici şi cele mai mici se orientează şi tind către cele mai mari, Dumnezeu străbătând lumea spre cele mai restrânse forme ale sale, iar făpturile urcând unele prin altele către Dumnezeu. Astfel, sufletul omului împreună cu trupul sunt ca o Biserică în miniatură, care deodată sintetizează, dar se şi integrează în Biserica cosmică, constituită din cele văzute şi nevăzute, peste care străluceşte, le străbate şi le cuprinde Preasfânta Treime.

În consecinţă, pomelnicul este un pretext bine-venit dacă se foloseşte la timpul şi locul potrivit în slujbele Bisericii. Un model practic de citire a lui îl putem împrumuta din rânduiala călugărească, pomelnicele fiind citite la slujbele celor Șapte Laude.

Putem spune că pomenirea în rugăciune, împletită cu prezenţa noastră activă la Sfânta Liturghie, urcă viaţa noastră către sensul ei plenar: cosmic şi eshatologic.

Citeşte mai multe despre:   rugaciune  -   pomelnic