Popas la Curtea Domnească din Târgovişte

Raluca Brodner, 06 Decembrie 2008

Ansamblul aulic „Curtea Domnească“ - Târgovişte reprezintă un complex de clădiri şi fortificaţii medievale care au avut rol de reşedinţă a unor voievozi ai Ţării Româneşti. Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul, Neagoe Basarab, Petru Cercel, Mihai Viteazul, Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu sunt doar câţiva dintre cei care şi-au petrecut aici ani buni din viaţă. Complexul de monumente reprezintă unul dintre cele mai importante ansambluri de arhitectură din ţară şi are o mare valoare istorică şi artistică.

Prima atestare documentară asupra capitalei Ţării Româneşti, Târgovişte, datează din 1396 şi se găseşte în jurnalul de călătorie al lui Johann Schiltberger, participant la bătălia de la Nicopole. Curtea Domnească a fost construită în timpul voievodului Mircea cel Bătrân, iar în acea vreme cuprindea un complex de construcţii destinate locuirii familiei domnitoare, a demnitarilor Curţii şi a slujitorilor acestora. De asemenea, din aceeaşi epocă datează primul zid de incintă, biserica cu plan treflat din partea de nord a Curţii şi vechea casă domnească, din care se păstrează numai zidurile beciurilor, şi parţial, ale parterului. În timpul domniei lui Vlad Ţepeş (1456-1462, 1476) Curtea Domnească se măreşte prin noi construcţii. Cea mai importantă este aceea a turnului de supraveghere şi apărare, Turnul Chindia.

Către sfârşitul secolului al XVI-lea, Petru Cercel (1583-1585) construieşte un nou palat şi biserica mare a Curţii. În timpul ocupaţiei turceşti din 1595 şi apoi a campaniei de eliberare conduse de Mihai Viteazul, Curtea Domnească a fost incediată şi a suferit stricăciuni, urmate de o serie de jafuri produse de trupele lui Gabriel Bathory, principele Transilvaniei.

Abia în timpul lui Matei Basarab (1632-1654) se înregistrează o nouă perioadă de înflorire a Curţii de la Târgovişte. Casele domneşti au fost reparate, iar zidul de incintă a fost dublat. De asemenea, în imediata apropiere a palatului, spre lunca Ialomiţei, a fost ridicată o baie „turcească.“

Ani de restrişte, ani de înflorire

Secolul al XVII-lea culminează cu porunca dată de domnul Ţării Româneşti, Gheorghe Ghica, de a se dărâma clădirile Curţii Domneşti, considerată de sultan drept centru de rezistenţă al luptei antiotomane.

Curtea Domnească a cunoscut un moment prielnic în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, care a luat o serie de măsuri pentru restaurarea vechii reşedinţe domneşti. În această perioadă, s-au refăcut parţial casele Domneşti, unindu-se între ele cele două corpuri existente. S-au construit: foişorul de piatră şi cărămidă, casa „iazagiului“, casa „coconilor“ şi alte clădiri necesare Curţii. Biserica lui Petru Cercel a fost împodobită cu o tâmplă şi o pictură nouă, păstrate până astăzi.

După moartea voievodului şi a feciorilor săi, la Constantinopol, în 1714, Curtea Domnească este părăsită şi intră în ruină, devenind cu timpul sursă de materiale de construcţii pentru locuitorii oraşului.

În secolul al XIX-lea, ruinele Curţii Domneşti devin simbol naţional al unui trecut încărcat de glorie şi vor juca un rol important în renaşterea spirituală şi politică a ţării, motiv de inspiraţie pentru artişti, autori, poeţi români şi străini.

Secolul al XX-lea a debutat cu prima restaurare temeinică la Curtea Domnească, între 1907-1910. În perioada dintre cele două războaie mondiale, Virgil Drăghiceanu, sub îndrumarea lui Nicolae Iorga, a condus lucrările de degajare parţială a ruinelor, moment în care au fost dezvelite şi zidurile bisericii-paraclis. Tot în acea vreme au fost consolidate şi protejate zidurile băii şi palatului, operaţiuni repetate şi după cutremurul din noiembrie 1940. În ultimele decenii au continuat lucrările de cercetare arheologică şi de arhitectură şi s-au luat măsuri de protejare şi restaurare a clădirilor care alcătuiesc ansamblul.

Pe cuprinsul său, în apropierea Curţii Domneşti, vizitatorul va distinge mai multe zone de interes: zona rezidenţială, zona fortificaţiilor militare, zona clirosului domnesc, zona gospodărească, grădinile domneşti, Casa Bălaşa, Foişorul, Biserica „Sfânta Vineri“.

Biserica mare domnească

Lăcaşul a fost ridicat în 1584 de Petru Cercel şi este ultima manifestare a arhitecturii postbizantine. Mai mult, alături de Catedrala mitropolitană ridicată de Neagoe Basarab, la 1517, constituiau cele mai importante monumente din vechea capitală. Se remarcă pictura brâncovenească realizată de Constantinos, în 1698, tabloul votiv pe peretele de vest al pronaosului, care cuprinde chipurile a nouă voievozi. În pronaos se află pietrele de mormânt ale soţiei lui Matei Basarab, Elina, şi a fiului său Mateiaş. Mai poate fi admirată o colecţie de odoare bisericeşti din lemn, metal sau textile din secolele al XVIII-XIX. Un clopot din anul 1669 întâmpină vizitatorii în pridvor.

Turnul Chindiei

Simbolul oraşului, Turnul Chindia, are 27 de metri înălţime şi 9 metri în diametru şi este cea mai importantă atracţie turistică a oraşului. Turnul a fost ridicat în timpul celei de-a doua domnii a lui Vlad Ţepeş (1456-1462) peste pridvorul bisericii-paraclis construită de Mircea cel Bătrân şi a avut multiple funcţiuni: fortificaţie, punct de pază şi observare, depozit pentru tezaur, foişor de foc.

Un manuscris latin de la Biblioteca Bathyaneum, din Alba Iulia, menţionează: „În partea de nord se vede un turn înalt unde erau închisorile şi lângă el, îndată, un paraclis mic unde principele cu partea femeiască cercetau sfânta slujbă la vreme potrivită...“

La început, turnul era alcătuit din două etaje, iar accesul se făcea pe un pod mobil de la primul nivel, direct din casa alăturată. Edificiul are acum trei etaje. În prezent, după ultima restaurare din 1995, accesul până la platforma superioară se face urcând 122 de trepte de lemn în formă de spirală.

Momentan, turnul găzduieşte o expoziţie de documente, arme şi obiecte care au aparţinut lui Vlad Ţepeş. Între anii 1847 şi 1851 monumentul a fost complet restaurat de către domnitorul Gheorghe Bibescu, căruia i se datorează forma acestuia, inclusiv înălţarea sa cu circa cinci metri faţă de construcţia iniţială.

Privitor la originea numelui turnului, nu există date foarte certe, însă se speculează faptul că zone din vecinătatea turnului erau locul de desfăşurare a unor ospeţe, denumite „chindii“. Mai există varianta că numele îşi are originea de la arhaismul „chindie“, care înseamnă „apus“, perioadă a zilei în care soldaţii ce apărau turnul aveau obligaţia să dea semnalul prin care cele cinci porţi ale oraşului să fie închise.

Palatul domnesc

Lucrările de extindere a palatului au loc în timpul voievodului Vlad Dracul, după ce construcţia a fost începută în jurul anului 1400 de către Mircea cel Bătrân, din care s-au mai păstrat doar câteva ziduri. Odată cu venirea lui Petru Cercel, acesta a introdus în arhitectura muntenească elemente arhitectonice şi decorative de influenţă renascentistă occidentală, iar în 1584 termină o amplă campanie de refacere a palatului existent. În partea de sud a acestuia, la mică distanţă, construieşte un altul nou. Noua clădire este de dimensiuni mai mari, având trei nivele: pivniţă, parter şi etaj. Parterul noii clădiri avea 10 camere, adăpostea cancelaria domnească şi încăperile anexe acesteia. Etajul, complet separat de parter, servea drept dormitoare ale familiei domneşti. Un coridor făcea legătura dintre palat şi biserica mare.

În perioada lui Matei Basarab, palatul domnesc cunoaşte o nouă perioadă de refacere şi transformare. Acesta face un colidor-racord care unea cele două clădiri şi construieşte un etaj parţial pe aripa veche. Clădirea este afectată puternic de evenimentele tragice din anii 1559-1560, când domnitorul Gheorghe Ghica, sub presiunea otomană, demolează fortificaţiile şi, parţial, palatul.

Urmează o perioadă de înflorire, aceea a anilor de domnie ai marelui Constantin Brâncoveanu, când palatul este renovat şi înfrumuseţat cu picturi şi stucaturi după moda epocii. Pe faţada dinspre răsărit adaugă o lojă prevăzută cu scară de acces spre grădină, iar pe latura de vest o altă lojă de acces spre Biserica Mare.

După Constantin Brâncoveanu, palatul de la Târgovişte este aproape părăsit, ajungând la mijlocul secolului al XVIII-lea o ruină. Câteva reparaţii sumare se fac în perioada lui Grigore al II-lea Ghica şi a lui Mihail Şuţu.

În urma cutremurului din 1803 şi a incendiului din acelaşi an, fosta Curte Domnească devine o ruină. Aspectul actual îl capătă după campania de lucrări de restaurare şi conservare din anul 1961, când o parte a cetăţii Târgovişte, palatul domnesc şi clădirile ce ţineau de acesta, este organizată ca muzeu şi pusă la dispoziţia turiştilor. Reşedinţă domnească timp de mai multe secole, Curtea Domnească oferă posibilitatea cunoaşterii unui capitol din istoria şi arta medievală a României.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!