Postul Mare, drumul de la moarte spre Viață

Postul Mare, drumul de la moarte spre Viață

Alexandru Ojică, 18 Februarie 2018

Nu există o perioadă din anul liturgic care să te îndemne atât la o reflecție continuă asupra vieții, cât mai ales la acțiune, la făptuire, arătându-ți mereu modele, dar și lupta lor pentru dobândirea sfințeniei, aceasta din urmă fiind înțeleasă ca împlinirea umanului. De aceea, dacă avem în vedere Postul Mare - atât din perspectiva duratei, cât și a importanței –, post ce precedă sărbătoarea creștină a Învierii Domnului, izvorul mântuirii noastre, trebuie înțeleasă și analizată întreaga perioadă a Triodului.

Vorbim, așadar, de un șir de săptămâni privilegiate din anul liturgic, ce au ca trăsătură distinctivă penitența. Pocăinţa pe care o săvârşim acum nu este strict personală, căci întreaga Biserică este într-o stare de jertfă și penitenţă. Ipostaza slujirii arhierești a Mântuitorului Hristos e reflectată de aceste 10 săptămâni în care și rânduiala liturgică cunoaște nuanțe deosebite. Unele zile sunt aliturgice, iar în altele, în cursul săptămânii, se săvârșește Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfințite. Rugăciunile vorbesc mult mai mult de pocăință – este perioada din an în care se citește atât fragmentar, cât și integral Canonul cel Mare alcătuit de Sfântul Andrei, Episcop de Creta -, dar și de roadele acesteia. E o perioadă de meditație și de urmare a lui Hristos, conform voinței și pu­tinței fiecăruia: „Închinămu-ne Pătimirilor Tale, Hristoase. Arată-ne nouă și slăvită Învierea Ta!” se cântă în Joia Mare, în momentul scoaterii spre închinare a Sfintei Cruci din Altar în naos.
Perioada Triodului trebuie înțeleasă sub specificitatea ei, ca un moment unic al Bisericii Ortodoxe, în care asistăm la o sinteză liturgică, cultuală între teologia Sfinților Părinți și trăirea lor – aici având în vedere că majoritatea erau monahi. Vorbim așadar de o spiritualitate monahală în care despătimirea, po­căința, este pe primul loc, iar credinciosul este invitat la rândul său să-L imite pe Hristos Domnul și să-și actualizeze prin credință și fapte bune botezul primit în nădejdea Învierii lui Hristos („Iar de am murit cu Hristos, credem că vom şi învia cu Dânsul, ştiind că Hristos, Care S-a sculat din morţi, nu va mai muri; că moartea nu-L mai stăpâneşte pe Dânsul. Că Cel ce a murit păcatului, o dată a murit; iar Cel ce viază, lui Dumnezeu viază. Aşa şi voi socotiţi-vă morţi a fi păcatului, dar vii lui Dumnezeu, întru Iisus Hristos Domnul nostru” (Romani 6, 8-11).

Evoluția Postului Mare în istoria liturgică a Bisericii

Din punct de vedere istoric, așa cum este firesc, perioada Postului Mare a cunoscut, în ceea ce privește durata, întinderi diferite. Evoluția lui până la durata actuală este una conformă cu dezvoltarea cultului și mai ales cu uniformizarea acelorași practici în cadrul Bisericii Ortodoxe. Eusebiu de Cezareea în Istoria Bisericească precizează următoarele: „În fond, nu se discută aici numai despre o anumită zi, ci și despre felul în care se ține postul. Unii cred că trebuie postit numai o singură zi, alții două, iar alții și mai multe. În schimb, alții socotesc ca durată a postului patruzeci de ceasuri consecutiv, luate din zile și nopți, ca și cum ar forma o singură zi. Și această atât de mare variație în ținerea postului nu s-a produs în zilele noastre, ci cu multă vreme înainte, pe când trăiau înaintașii noștri, care probabil că nu le-au fixat cu amă­nunțime, ci au păstrat acest obicei în mod simplu și nevinovat, trans­mițându-l generațiilor viitoare. Dar, cu toată această varietate, creștinii trăiau în pace, așa cum trăim și noi azi în pace, căci deosebirea în felul de a posti dovedește o și mai mare unitate de credință”. Câteva secole mai târziu, Sfântul Roman Metodul vorbeşte de 36 de zile postite cu post aspru (7 săptămâni x 5 zile = 35 zile). Excluzând aproape toate sâmbetele şi duminicile, cu excepția Sâmbetei celei Mari, singura sâmbătă de peste an postită integral, el consideră că aceste zile sunt de fapt zeciuiala anului, prin care vom dobândi viaţa cea veşnică.
Înălțimea trăirii duhovnicești la care sunt chemați toți creștinii, cler și popor, au dus treptat la apariția unor săptămâni pregătitoare și premergătoare Postului celui Mare. Pericopele evanghelice care au ajuns să denumească tematica fiecărei duminici de dinaintea postului anticipează într-o manieră sintetică ceea ce întreaga perioadă de asceză va propovădui. Pilda fiului risipitor prezintă etapele pocăinței și întoarcerii către Hristos cerute în Postul Mare. De aceea până în secolul al XI-lea cu ea începea perioada Triodului. Ulterior s-a adăugat și duminica în care se citește Pilda vameșului și a fariseului. Aceste două duminici pre­gătitoare trebuie văzute în oglindă întocmai ca un cuplu cu duminicile Lăsatului sec de carne - Lăsatului sec de brânză, ambele punând în evidență, la un nivel diferit, pregătirea duhovnicească atât exterioară, cât şi cea interioară.

Plecând la drum cu imaginea izgonirii lui Adam din Rai, în ultima duminică pregătitoare, credinciosul are ocazia să vadă că imnografia acestei duminici se întemeiază pe imaginea lui Adam plângând înaintea porţilor Raiului pe care le-a închis prin neascultarea sa, pentru a dezvolta o teologie a păcatului şi a pocăinţei. Credinciosul este chemat să-și actualizeze botezul primit tocmai prin pocăință, căci Adam cel izgonit din Rai este chiar strămoșul său. Dramatismul trăit de credincioşi în această duminică, dramatism insuflat de însăși starea lui Adam cel exilat din Paradis, este comparabil cu ceea ce trăim începând cu Sâmbăta lui Lazăr până în Sâmbăta Mare, când urmărim zi de zi Pătimirile lui Hristos pentru recuperarea lui Adam în Raiul pierdut.

Postul, epectază prin smerenie și pocăință

Tema principală a spiritua­lității Postului Mare este pocă­ința. Vorbim de o continuitate între perioada pregătitoare şi perioada Postului, subliniată de cântarea Ușile Pocăinței, întâlnită în nouă duminici din Triod. Această cântare amintește de intrarea în Postul Mare şi, la un nivel duhovnicesc, de întoarcerea în Rai, a cărui uşă, închisă de Adam, este deschisă din nou prin pocăinţă. Ea contribuie la unitatea Triodului, făcându-l pe credincios să se privească tot timpul Postului Mare ca unul care n-a atins încă adevărata căinţă.

Vorbim de o spiritualitate ce își propune „îndumnezeirea, suflet şi trup, a persoanei umane prin împărtăşirea ei iniţiatică şi ritualică de plinătatea divino- uma­nă a Persoanei lui Iisus Hristos”, după cum amintea ieromonahul Makarios Simonopetritul. Căderea și mântuirea, acești doi poli din istoria omenirii, sunt reperele Triodului. Ceea ce cu adevărat Biserica propune prin această perioadă nu este doar restabilirea Raiului, ci mai mult, anticiparea din punct de vedere duhovnicesc a Învierii celei de obște cântate în Sâmbăta lui Lazăr și Duminica Floriilor. Trecerea de la timp la veșnicie, de la moartea păcatului la Viața cea adevărată în Hristos Domnul, este invitația lansată de Biserica Ortodoxă prin Postul cel Mare. Un apel deosebit dacă ținem cont de maniera particulară prin care Paul Evdokimov obișnuia să caracterizeze această perioadă unde omul apare vinovat „nu atât negativ, prin neascultare, cât pozitiv, adică nu s-a îmbogăţit prin apropierea de Dumnezeu”.


 

Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!