Reportaj
Moș Neculai Spumă, 98 de ani, a căzut prizonier la Cotul Donului / Fotografii: Ovidiu Bocioagă

Povestea lui Neculai Spumă, supraviețuitor din prizonieratul rusesc

Otilia Bălinișteanu, 14 Ianuarie 2018

În perioada iunie 1942 - februarie 1943, în zona orașului Stalingrad, din sudul Rusiei, s-au purtat cele mai sângeroase lupte din istoria omenirii. În conflict, România se afla de partea Germaniei naziste. Luptele s-au încheiat cu victoria Rusiei. Peste 158.000 de soldați români au murit, au fost răniți, dați dispăruți sau luați prizonieri. Printre aceștia și Neculai Spumă, azi în vârstă de 98 de ani, din satul Dumești - Vaslui.

Desfășurată într-o zonă de interes strategic atât pentru Axă (bloc militar format din Germania, Italia și Japonia, cărora li s-au alăturat România, Ungaria și Finlanda), cât și pentru Rusia, Bătălia de la Stalingrad a reprezentat un moment de cotitură pentru cursul general al celui de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, prin implicarea armatei române, combatantă alături de Germania nazistă, a însemnat unul dintre cele mai dramatice momente din istoria noastră militară.

Derulate în perioada iunie 1942 - februarie 1943, pe linia râ­u­lui Don, spre orașul Stalingrad, teribilele înfruntări s-au încheiat cu un bilanț tragic. Axa a pierdut peste 800.000 de soldați, dintre care circa 158.000 de români.

Bătălia de la Cotul Donului a cunoscut două etape: prima - de ofensivă a Axei (perioada iunie - octombrie 1942) și cea de-a doua, de contraofensivă sovietică - „Ope­ra­țiunea Uranus” - din 19 noiembrie 1942 până în februarie 1943. „Armata română a participat la Stalingrad cu două corpuri: Armata a 3-a și Armata a 4-a, dispuse de-a dreapta și de-a stânga Armatei a 6-a germană, condusă de generalul Friedrich von Paulus, una dintre cele mai puternice armate combatante în cel de-al Doilea Război Mondial. În «Opera­țiunea Uranus», rușii, conduși de generalul Gheorghi Jukov, nu au atacat frontal, pentru că nu aveau șanse de izbândă, ci pe flancuri, unde se aflau armatele române, maghiare, italiene. Armatele române nu erau nici dotate, nici bine pregătite, pentru a putea face față armatelor lui Jukov. Asta a dus la încercuirea gru­pului central”, a explicat conf. univ. dr. Ionuț Nistor, de la Cate­dra de istorie contemporană a Fa­cultății de Istorie a Univer­si­tății „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Despre slaba dotare, de la elemente de tehnică militară până la echipamentele soldaților și toate cele necesare pentru a rezista pe liniile de front, dau mărturie chiar supraviețuitorii acelei bătălii.

„Pe front era mizerie mare. Luam cămașa de pe noi, o scuturam de păduchi, înghețam bine în timpul acesta ș-apoi o puneam înapoi. Ferească Dumnezeu ce mizerie! Mâncare ne aducea o dată pe zi un bucătar: prafuri de-acele germane, cu care tulburau apa (n.r. – supă instant). Nici vase n-aveam; luam câte-oleacă de mâncare de-aceea cu capacul bidonului. Rușii aveau o armă automată care trăgea proiectil după proiectil. Mulți o mai murit!”, povestește moș Neculai Spumă.

Lungul drum al prizonieratului

Luptele de la Stalingrad s-au încheiat cu victoria Rusiei. Peste 158.000 de soldați români au murit, au fost răniți, dați dispăruți sau luați prizonieri. Printre aceștia și Neculai Spumă. A fost luat prizonier în 1942 și s-a întors în țară abia în cel de-al doilea val de eliberări, în 1948. A sosit acasă fără degetele de la picioare, după ce-i degeraseră în gerul rusesc, dar bucuros că-și poate revedea neamurile. Și cu credința că Dumnezeu a fost bun și nu l-a lăsat pieirii.

În urma degerăturilor pătimite în prizonierat a avut de suferit toată viața. În 2012, la o vârstă destul de înaintată (avea 92 de ani), piciorul șubred i-a fost amputat. Așa că acum stă mai mult țintuit în loc, în patul din bucătăria mică și călduroasă, în care copiii și nepoții vin întruna să-i asculte poveștile din război. Și, deși nu prea se mai poate mișca, mintea și sufletul i-s încă agere, iar amintirile la fel de vii.

Martor al unei perioade tragice, de război greu, cum omenirea n-a mai trăit de peste șapte decenii, moș Neculai Spumă e astăzi unul dintre puținii rămași să ne spună și nouă grozăviile văzute și trăite atunci.

„El, când o căzut prizonier, i-o vârât 60 într-un vagon și nu li dăde mâncare, numai pești sarat. Și apî nu le dăde. Când trenul o stat în loc, el o sărit pi geam dupa zăpadî. Da´ o sărit numai în ciorapi, ca sî sî poatî cațara înapoi. Santinela l-o văzut șî s-o dus la el șî l-o bătut. El era numai în ciorapi și i-o înghețat picioarili, i-o digerat șî pi urmî i-o căzut degitili”, povestește soția moșului, Aurica Spumă (86 de ani).

Întâmplarea asta o știe bine mătușa Aurica. I-a povestit-o moșul de mai multe ori, în amănunt. S-au căsătorit după ce el s-a întors din prizonierat și au făcut, împreună, gospodărie de oameni vrednici. Toată viața, moș Neculai a fost epitrop în parohie. Numai acum, de vreo câțiva ani, de când puterile i-au mai slăbit și a rămas fără picior, nu s-a mai putut duce la biserică. Dar părintele Mihai-Cristian Jitaru, parohul de la Dumești, îl vizitează adesea și stau de vorbă. Indiferent de auditoriu, moșul vorbește cu părintele cum ar vorbi cu un camarad, căci e convins că nimeni nu poate înțelege mai bine greutățile prin care a trecut. Așa s-a întâmplat și la vizita noastră: „Când m-am hotărât să mă duc după zăpadă, atunci, când eram în tren, m-am gândit așa: cine știe, ori scap, ori nu mai scap. Dar măcar să mă sacrific. Adică cum? Să-i ajut pe ceilalți. Am reușit să dau ranița cu zăpadă pe oblon, sus, la cei ce erau înăuntru, în vagon. Calmucii, santinelele, m-o văzut și m-au bătut de m-au nenorocit. Am tras capul sub vagon, m-au bătut cu patul armei peste tot. Eu îmi făceam cruce cu limba-n gură. M-o bătut măr. Când m-o tras înapoi în vagon, eram între viață și moarte. Mi-o dat cei dinăuntru o gamelă cu zăpadă și eu mă ștergeam pe față, că eram plin de sânge, și apa ceea se prelingea spre gură și-o beam. Așa am scăpat. Altfel, dacă aș fi mâncat zăpadă, rece, cred că n-aș fi supraviețuit”, își amintește bătrânelul.

Trei valuri de eliberare din prizonieratul rusesc

Prizonierii români supra­vie­țui­tori au fost eliberați din lagărele rusești în trei valuri: în 1946, în 1948 și în 1950.

6 ani și 9 luni a stat și Neculai Spumă prizonier la ruși. A lucrat - așa ține minte - la o fabrică în care se produceau tancuri pe șenile. A fost eliberat în 1948, în luna decembrie, în preajma zilei de Sfântul Nicolae.

Potrivit datelor publicate în lucrarea Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică: documente: 1941-1956, la 19 iunie 1944, în diverse domenii ale economiei sovietice activau 82.704 prizonieri de război, dintre care, în industria constructoare de mașini grele - 5.178 de persoane. Una dintre ele era românul Neculai Spumă.

O notă din 9 septembrie 1947 a Direcţiei generale pentru problemele prizonierilor de război și ale persoanelor civile internate privind efectivele prizonierilor de război români și ale persoanelor civile internate (cu cetăţenie română) din URSS, la 1 august 1947, citată în lucrarea mai sus- menționată, arată că efectivul forţei de muncă provenite din rândul prizonierilor români se ridica la 42.000-44.000 de persoane.

În perioada 1947-1949, au fost repatriaţi din URSS 32.441 prizonieri de război de etnie română, iar alături de ei și militari ai armatei române de alte naţionalităţi.

 


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!