Reportaj
Povestea masacrului de la Moisei

Povestea masacrului de la Moisei

Dumitru Manolache, 12 Martie 2013

O căsuţă modestă, ninsă sumar, care te priveşte de dincolo de drum, cu orbitele ei lipsite de ochi, şi un altar solar din piatră, străjuit de Omul pădurii, Omul nopţii, Omul apelor sau Omul care horeşte, nu pot cuprinde în imaginea lor dimensiunea reală a unei crime săvârşite de hortişti în ziua sfântă a Cuvioasei Parascheva, în 1944. Tabloul trebuie obligatoriu întregit cu chipul hărţii României hăcuite, aflată în tinda locuinţei, pe care scrie: „România mutilată este singura icoană pe care trebuie să o aveţi în suflet şi gând. Ea cuprinde toţi morţii, toată durerea şi toată nădejdea noastră“. Abia atunci vei înţelege, plenar, motivaţia odiosului masacru de la Moisei.

Câteva obiecte personale, chipurile înrămate a 29 de  români, străini de sat, şi o troiţă ridicată peste osemintele lor. Ceva mai sus, pe o colină, dincolo de calea ferată, 44 de trepte de piatră, un altar solar străjuit de 12  stâlpi-oameni, fără chip, oameni măşti care ţipă în muţenia lor: „Să nu se mai tragă în oameni nevinovaţi!; Să nu se mai prade grânele din hambare şi fructele din pomi!; Să nu mai fie aruncaţi feciorii în războaie!; Să nu mai fie închisă lumea în ţarcuri!; Să nu se mai ia vitele din bătătură; Să nu mai fie pângărite fiicele omului!; Să nu mai fie spurcat meleagul cu tranşee, sârmă ghimpată şi icre ale morţii!; Să nu mai piară oameni, în dorul lor de libertate, pe drumurile înstrăinării!; Să nu se mai dea foc caselor oamenilor!; Să nu mai existe lagăre ale morţii!“

Lucruri de care Moisei nu avea nevoie pentru a intra în istorie. Pentru că toate acestea, oricum le-am socoti, definesc cel mai cumplit asasinat săvârşit în Maramureş, în timpul ocupaţiei hortiste.

„I-o băgat în casa aceea şi i-o împuşcat!“

Chipul hidos, schimononist de ură, al unei ocupaţii vremelnice, dictatoriale a Ardealului, scos la vedere din sicriul istoriei şi acum, în acest început de nou mileniu creştin, de minţile rătăcite şi înfierbântate ale revizioniştilor şovini, nu poate cosmetiza şi nici neantiza trecutul. Căci el înseamnă crimă. Şi crima nu se uită.

Un raport al Secretariatului de Stat pentru Naţionalităţi, privind situaţia din Ardealul de Nord pentru numai două luni de ocupaţie hortistă (30 august 1940-1 noiembrie 1941), menţionează sec: 919 omoruri, 1.126 schingiuri, 4.126 bătăti, 15.893 arestări, 124 profanări, 525 devastări colective şi individuale şi 218. 919 expulzări de ardeleni români peste linia de demarcaţie tăiată în trupul ţării de Dictatul de la Viena.

În această statistică nu este cuprins şi masacrul de la Moisei. El s-a produs la finele războiului, în ziua de 14 octombrie 1944, de praznicul Cuvioasei Parascheva, pe la orele 17.00.

Puţini martori oculari au fost de faţă: un frate ale Elenei Stetcu, de la care s-a cumpărat casa în care există astăzi muzeul. Omul tocmai se bărbierea, când în dreptul casei a oprit camionul cu români. De frică, a fugit peste apa Vişeului. Apoi, Vasile Tomoioagă, un localnic, copil pe atunci. Acesta avea să povestească peste ani evenimentul unui confrate de la o publicaţie judeţeană.

Omul îi văzuse pe cei 29 de români lângă o fântână, păziţi de „cenderii ungureşti“ (jandarmi unguri, cu pene la pălărie). Un sărman îi ceruse mamei lui spânz, o buruiană pentru oblojeală, căci avea picioarele rănite. Arestaţii credeau că sunt duşi pe front. Apoi, „i-o băgat în casa aceea şi i-o împuşcat. O zâs că le dă mâncare…“

 În toiul nopţii, copilul, care rămăsese cu mamă-sa la nişte vecini de peste apă, s-a pomenit cu „un om închegat în sânge“. Era, după spusele lui, un supravieţuitor al masacrului: Vlad Ion din Săliştea.

Din curiozitate, împreună cu un alt copil, a mers în dimineaţa zilei următoare la locul crimei, unde „erau oameni cu faţa-n sus, ochii deschişi, tăt sânge erau în gură, şi când i-am văzut am fujit, ne-am temut de ei“…, după cum a povestit Vasile Tomoioagă.

Ucişi pentru vina de a dori să fie români liberi

„Este vorba despre 29 de victime, dar se pare că au fost 30 sau 31, din care 14 sau 15 au fost împuşcate în această casă, restul într-o alta, aflată pe locul unde este acum grupul statuar al eroilor de la Moisei, realizat de Vida Gheza. Cei ucişi erau ţărani români din Mureş, Cluj, Sălaj şi Maramureş şi făceau parte din detaşamentele de muncă forţată. Lucrau la drumuri forestiere, la lucrări genistice pentru armata ocupantă, din  Munţii Copilaşului.

La finele celui de-al Doilea Război Mondial, ei au dorit să devină liberi cu câteva zile mai devreme. Dar au fost prinşi de către trupele hortiste în retragere şi ţinuţi două săptămâni nemâncaţi într-o casă din Vişeul de Sus. În dimineaţa zilei de 14 octombrie 1944, au fost încărcaţi în două camioane militare, păziţi de acei tabor-cenderi din armata hortistă, şi aduşi aici în Moisei, înghesuiţi în cele două case, asupra lor trăgându-se pe geam şi pe uşi“, ne relatează Vasile Hojda, directorul Şcolii Gimnaziale „Dragoş Vodă“ din Moisei. Ce crime săvârşiseră cei ucişi de hortişti?

Propaganda comunistă a făcut din ei partizani, care ar fi luptat pentru eliberarea Transilvaniei de Nord. Hortiştii i-au considerat însă trădători ai statului maghiar. De aceea fuseseră arestaţi şi duşi în lagărul de muncă forţată de la Leordina. Dar ei nu au fost nici una, nici alta. Erau oameni simpli, ridicaţi din satele lor fără vină. Când comandantul lagărului, Bodonyi Kalman, a plecat la spitalul din Satu Mare, oamenii au părăsit lagărul, încercând să ajungă la casele lor. Dar au fost prinşi şi masacraţi, cum am arătat.

Au existat doi supravieţuitori, deşi se vorbeşte şi de un al treilea, după cum am văzut: Vasile Peteanu, din Palatca - Cluj, şi Vasile Ivaşcu Drăgan din Vişeu. Ultimul a povestit, înainte de a înnebuni, că Andreica Ioan, zis „Vivat“, din Vişeul de Mijloc, s-a împotrivit, însă hortiştii l-au străpuns cu baionetele şi apoi l-au împuşcat.

Peste supravieţuitori căzuseră trupurile ciuruite de gloanţe ale celorlalţi. Peteanu a fost rănit la umăr şi la cap.

Timp de 17 zile au stat acolo cadavrele. „Ş-apoi, o foâ un năcăjit de om, de pă un deal de aici, ăi zicea Dumitru Balha, şi omuâ acela o vinit şi-o făcut groapa doi pă doi. Şi-i lua, daâ să rupeau în două, şi-i ducea c-o roabă şi îi arunca acolo, daraburi, aşa“, a povestit Vasile Tomoioagă ziaristului Cătălin Vischi.

O zi a durat înmormântarea.

În vara lui 1945, câteva soţii ale celor împuşcaţi au făcut un parastas la Moisei. „Înainte de plecarea hortiştilor din sat spre Valea Izei, pentru că localnicii se evacuaseră în Rozavlea, au dat foc caselor, 60 la sută din localitate arzând. Se vedea perdeaua de fum şi cerul înroşit de la 45 km“, ne povesteşte domnul director Vasile Hojda.

Locul unde nu poţi privi chipurile morţilor

În 1971, după ce a văzut la televizor un spectacol cu „Balada eroilor de la Moisei“; Vasile Peteanu  şi-a potolit frica, a venit în sat şi a povestit ceea ce s-a întâmplat atunci, acolo.

Deasupra gropii comune a fost ridicată o troiţă din lemn, prin efortul învăţătoarei Alexandrina Nan.

În 1958, autorităţile comuniste au făcut un obelisc cu o stea în cinci colţuri. După 1990, însemnul comunist a fost înlăturat, iar deasupra s-a aşezat o cruce. Pe feţele monumentului sunt trecute numele celor ucişi: Andreica Ioan, Bejan Petru, Blaga Toader, Boieriu Mihai, Bujă Lazăr, Curticăpeanu T. Vasile, Curticăpeanu V. Vasile, Ghibuţiu Augustin, Gorea Simion, Grad Gheorghe, Hossu Vasile, Judecan Vasile, Olteanu Vasile, Osorheanu Vasile, Pop Ioan, Pelea Iacob, Pelea Ştefan, Pop Simion, Puni Vasile, Radu R. Mihai, Radu M. Mihai, Raica Alexandru, Sabău Ioan, Sabău Simion, Savina Vasile, Strete Ioan, Săcui Nicolae, Ştefan Gheorghe, Tomoioagă Ştefan-Slica.

În 1966, sculptorul Vida Gheza a realizat un altar memorial, cu 12 statui din lemn de stejar, cu simbolistica pomenită la început, înlocuit în 1972 cu altul din piatră, spre care se urcă 44 de trepte. În 1983, a fost deschisă casa memorială, în care se păstrează dovezi ale crimei, obiecte personale ale victimelor şi o înfiorare fără de margini. Acolo cuvintele mor. Doar tăcerea arde ca o lumânare. Ca o pioasă rugăciune pentru sufletele celor ucişi, pentru vina de a fi români şi de-a-şi fi dorit libertatea cu câteva zile mai devreme.

În încăperea îngustă, de eşti atent, auzi cum trosnesc plumbii sloboziţi de cenderi prin coastele bărbaţilor. Dincolo de albul pereţilor, din găurile rafalelor de puşcă acoperite cu lut, sânge se scurge în pământ, neîncetat, şi vaiete.

Nu poţi privi chipurile din fotografii ale celor ucişi, căci o lumină orbitoare ţi se lipeşte de retină. Doar vocea lui Vasile Peteanu, ca o lacrimă, ţi se scurge în inimă: „Am intrat în casă. Ne-au ordonat să ne culcăm la pământ. Noi ne-am culcat cu toţii pe scândura podelei şi ei au tras pe fereastră şi pe uşă cu armele automate în noi, timp de cinci minute. Apoi ne-au căutat, călcând peste noi cu bocancii şi lovind cu baionetele, pentru a vedea dacă mai trăieşte cineva. Au vrut să aprindă casa, dar nu li s-a aprins bricheta. Aşa am scăpat nearşi. Eu am fost împuşcat prin cap şi prin umăr. Casa s-a umplut de sânge, cam de patru degete…“

 Sus, în sanctuarul monument, uneori vara, nevolnicii frig mici pe altarul de piatră. Totul trebuie banalizat. Uitat. Ce contează crima?

Şi tot acolo, la baza scărilor, în stânga, mâna nevăzută a urii a scos placa de bronz de pe stâncă, pe care era pomenită neceruta jertfă a românilor. Doar chipul ţării hăcuite, care posteşte în tinda casei din Moisei, atenţionează: „România mutilată este singura icoană pe care trebuie să o aveţi în suflet şi gând. Ea cuprinde toţi morţii, toată durerea şi toată nădejdea noastră…“


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!