Repere şi idei
Povestea unui preot de neuitat (II)

Povestea unui preot de neuitat (II)

Am mărturisit întotdeauna fascinanta și copleșitoarea ima­gine a prieteniei pe care am descoperit-o şi în paginile unei corespondenţe dintre un monah ajuns la demnitatea arhierească şi familia preotului Petru Ciobanu din Slatina Fălticenilor.
După cunoştinţele mele, aceasta este cea mai bogată (laborioasă) corespondenţă păstrată între un ierarh şi familia unui preot de ­ţară.

Începută în anii '50 ai veacului al XX-lea şi încheiată în anul 2005, când Mitropolitul Antonie Plămădeală a trecut dincolo de lumea pământeană, prietenia aceasta postulează veşnicia.

În vremuri grele, monahul fugar, urmărit de autorităţile represive comuniste, a găsit înţelegerea, ajutorul şi prietenia familiei preotului Petru Ciobanu şi a preotesei Angela.

În casa lor, aşezată sub cetatea Munţilor Stânişoarei, am găsit cu ani în urmă o dedicaţie a Mitropolitului Antonie Plămădeală, aşezată pe pagina dintâi a cărţii „Trei ceasuri în iad”: „Când viaţa mea a cunoscut ceasuri de iad, în casa preotului Petru Ciobanu m-am simţit întotdeauna ca-n rai”.

Sutele de pagini ale corespondenţei pe care au purtat-o grăiesc, în perioade diferite, despre o prietenie care a cunoscut înălţimi greu de atins şi frumuseţi inefabile.

Scrisorile din anii â50 amintesc despre greutăţile unor timpuri neprietenoase (potrivnice), lupta pentru supravieţuire a monahului ajuns la limită, pe margine de prăpastie, aşa încât putem înţelege rătăcirile şi strigătele de deznădejde ale acestuia, care au găsit ecou în paginile epistolare.

Marile tristeţi au fost suportate mai uşor cu ajutorul şi grija specială ale familiei preotului Petru Ciobanu.

După ce furtuna a trecut şi monahul a primit recunoaşterea Bisericii, i-a păstrat întotdeauna aproape pe prietenii de altădată, rămaşi prieteni pentru totdeauna.

Acest lucru se observă cu uşurinţă din epistolele trimise în timpul slujirii arhiereşti.

Graţie acestei prietenii a cunoscut diverse persoane din elita intelectuală a vremii. L-a avut ca oaspete pe teologul şi profesorul Olivier Clément, împreună cu părintele profesor Dumitru Stăniloae, însoţindu-l într-o vizită la mănăstirile din nordul Moldovei şi din ţinutul Neamţului timp de o săptămână. În anul 1973 a cunoscut profesori universitari din Elveţia, Herving Aldenhoven, cu soţia Claire, şi Urs van Arx din Berna, care i-au adresat invitaţia de a vizita Elveţia timp de o lună, unde s-a bucurat de o ospitalitate deosebită şi de frumuseţea multor locuri şi obiective din Ţara Cantoanelor, luând astfel contact cu specificul şi cultura elveţiană. A călătorit şi în Franţa, vizitând comunitatea de la Taizé.

A primit vizita multor intelectuali din străinătate, care i-au oferit excursii de studii în Elveţia şi Italia, locuind într-o superbă regiune de lângă Lago Maggiore. În anul 1986 a fost invitat pentru o lună la Paris de către Episcopul Germain din Franţa şi a fost găzduit la reşedinţa ierarhului român Adrian Hriţcu, care păstorea la Paris.

În decursul timpului a mai călătorit de două ori în America, la invitaţia unui prieten medic, de câteva ori în Spania, în Rusia şi în alte ţări.

Preotul acesta care a călătorit în toate zările a avut un alt mare privilegiu. I-a stat alături, în toţi anii slujirii preoţeşti, înţeleapta sa prezbiteră, Angela. Plină de idei, critică şi privind întotdeauna lucrurile în profunzimea lor, preoteasa Angela l-a îndemnat pe soţul ei să nu se încurce cu lucruri mărunte.

Realizările de la Slatina şi Herla sunt rodul conlucrării armonioase a celor doi. Preoteasa a rămas în umbră, învăţând această smerenie probabil de la monahii îmbunătăţiţi ai mănăstirii voievodale de la Slatina.

Dintre cei care s-au bucurat de ospitalitatea părintelui Petru Ciobanu, în afară de cei deja menţionaţi, au mai fost Mitropolitul Sebastian Rusan, Patriarhul Iustin Moisescu, Patriarhul Teoctist în mod deosebit, Arhiepiscopul Eftimie al Romanului şi Huşilor, Arhiepiscopul Adrian Hriţcu, Arhiepiscopul Pimen Zainea, Arhiepiscopul Epifanie Norocel, Episcopul Partenie Ciopron, Episcopul Gherasim Cucoşel Putneanul, Episcopul Ioachim Mareş al Huşilor, Episcopul Irineu Crăciunaş Suceveanul, scriitorii Geo Bogza şi Radu Popescu, Ioan Alexandru, Grigore Ilisei, Doina Cernica şi alţii.

I-a cunoscut şi pe ucenicii Mitropolitului Antonie: Înaltprea­sfinţitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, şi Preasfinţitul Visarion, Episcopul Tulcii.

În vara anului 2013, cu puţin timp înainte de împlinirea vârstei de 90 de ani, am lansat în satul Slatina volumul publicat la Editura Andreiană din Sibiu, Mitropolitul Antonie Plămădeală şi amintirea unei prietenii, Scrisori, vol. I, care cuprinde corespondenţa dintre Mitropolitul Antonie Plămădeală cu familia preotului Ciobanu.

În istoria Bisericii noastre nu cred să existe o corespondenţă similară între un ierarh şi un preot de enorie, nici chiar în perioada când stilul epistolar era în vogă...

Au fost prieteni adevăraţi, cu trăiri intense, cu legături de suflet care nu s-au schimbat odată cu trecerea anilor. Nu mult după acel moment festiv şi academic la care au participat numeroşi clerici, scriitori (din Iaşi, Suceava şi Fălticeni), profesori şi intelectuali ai zonei, Consiliul Local al comunei Slatina i-a acordat părintelui Petru Ciobanu ­titlul de cetăţean de onoare.

Credincios până la capăt parohiei cu care s-a logodit la hirotonie, părintele Petru Ciobanu a avut ceva din vechea stirpe de slujitori devotaţi ai Bisericii.

Din acest motiv n-a plecat din satul slujirii lui nici atunci când mari ierarhi ai Bisericii i-au cerut-o. Cum să pleci din raiul Slatinei într-un oraş aglomerat, chiar şi pentru o vremelnică dregătorie?

Părintele Petru Ciobanu a înțeles cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, Părinte al Bisericii, care a cunoscut bucuriile prieteniilor curate şi durerea trădării de către cei apropiaţi, care a afirmat în acest sens: „Dumnezeu Cel iubitor de oameni voieşte ca să unească pe oameni unii cu alţii. Pentru aceasta a pus în raporturile dintre noi o lege atât de constrângătoare, încât fiecare om, pentru folosul lui propriu, să aibă nevoie de ajutorul altuia”. Aşadar, Dumnezeu ne voieşte alături de cineva, în permanenţă înconjuraţi şi apropiaţi de oameni. Omul nu trebuie să se expună un timp îndelungat singurătăţii, pentru că riscă dezumanizarea, uită să mai fie om între oameni şi om pentru oameni. Singurătatea nu o poate umple lumea, ci o singură fiinţă.

De asemenea, iubitor al slovelor teologiei adânci, părintele Petru a îmbrățișat îndemnurile sfinților spre buna rânduială a vieții sale: „Înainte de a-ţi construi case, înainte de a-ţi procura alte lucruri, fă-ţi prieteni! Dacă făcătorul de pace este fiu al lui Dumnezeu, cu cât mai mult este fiu al lui Dumnezeu cel care face prieteni! Dacă se cheamă fiu al lui Dumnezeu cel care împacă numai pe alţii, de ce numire nu este vrednic cel care face prieteni pe cei împăcaţi?”.

Necesitatea prieteniei în dinamica vieţii personale este surprinsă şi de Ecclesiast: „Prietenul credincios este acoperământ tare; şi cel ce l-a aflat pe el aflat-a comoară. Cu prietenul credincios nimic nu se poate asemăna şi nu este măsură a bunătăţii lui. Prietenul credincios este leacul vieţii şi cei ce se tem de Domnul îl vor afla pe el. Cel ce se teme de Domnul bine va ţine prieteşugul său, căci ca la sine ţine la aproapele lui” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Câte ar trebui amintite din statornica viețuire și prietenie a acestui ales slujitor, din neuitarea unora şi a altora, din preţuirea şi din dorinţa permanentă a pomenirii, mai ales în acest moment al apropierii sale de Nemuritorul Împărat…!

Pentru că i-a primit cu multă bucurie pe toţi, iar casa i-a fost mereu deschisă, nădăjduim să afle şi el deschise porţile Împărăţiei şi să aibă răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, Dumnezeul nostru.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!