Revista presei
Poveşti de groază de la Canalul Dunăre­Marea Neagră, spuse şi după 60 de ani

Poveşti de groază de la Canalul Dunăre­Marea Neagră, spuse şi după 60 de ani

Silviu Dascălu, 13 Aprilie 2010

Presa internaţională continuă să relateze despre proiectele megalomanice iniţiate în perioada comunistă în România, agenţia de presă spaniolă EFE relatând zilele trecute despre câteva cazuri de români care au muncit la Canalul Dunăre-Marea Neagră, al treilea mare canal din lume. Relatarea prezintă cum deţinuţii erau puşi la munci istovitoare de dimineaţa până seara flămânzi, prost îmbrăcaţi şi aproape fără odihnă. Cei care nu se supuneau erau nevoiţi să suporte repercursiunile.

Canalul Dunăre-Marea Neagră, cea mai mare lucrare de inginerie din istoria României, de la al cărei început se împlinesc 60 de ani, a fost un infern pentru disidenţii comunismului, obligaţi să muncească aici, a distrus vieţile multor persoane şi a ucis aproximativ 2.000, transmite EFE în cadrul unui comentariu în care se aminteşte că mii de aşa-numiţi "duşmani ai poporului" s-au pierdut în construcţia celui de-al treilea mare canal din lume.

Agenţia spaniolă de presă aminteşte, la împlinirea a 60 de ani de la începutul construcţiei, că era un proiect megaloman şi de rentabilitate îndoielnică, ce urma să fie piatra de temelie a politicii sovietice a construcţiilor faraonice din România.

Convoaie întregi de deţinuţi "burghezi" soseau din închisori şi centre de reeducare din toată ţara la malul marelui fluviu european, unde intrau în lagăre de muncă forţată. În 1950, când a început, Nicolae Purcărea avea 27 de ani şi era închis la teribilul lagăr de la Piteşti, pentru că luase parte la mişcarea fascistă. "Ziua lucram câte 12 ore spărgând şi transportând piatră. La cinci dimineaţa ieşeam la muncă şi rămâneam acolo până după-amiaza. Accidentele se petreceau mereu: unii mureau de frig, alţii de epuizare, de oboseală. Iar noaptea venea reeducarea prin teroare", povesteşte el.

Valul de arestări a început în 1947, odată cu crearea Republicii Populare România, când închisorile au fost înţesate cu militanţii fascişti ai Gărzii de Fier, precum Purcărea, dar şi cu democraţi, monarhişti şi preoţi, ingineri, medici, profesori, militari - oricine nu primise cu suficient entuziasm venirea marxism-leninismului. "Trebuia să explicăm toate conversaţiile, era vorba de distrugerea oricărui sentiment de loialitate, să ne transformăm în roboţi", mai povesteşte Nicolae Purcărea, amintindu-şi cum, la sfârşitul fiecărei sesiuni de tortură, era întrebat dacă încă mai credea în Dumnezeu. "Eu spuneam că da, iar cel care mă tortura spunea: încă mai avem de lucru cu tine", îşi mai aminteşte el cu luciditate, la 87 de ani, din care 20 i-a petrecut în închisorile comuniste.

Alfabetizarea intelectualilor, făcută de militari

Contabilul Ştefan Rogoz a ajuns la Canal la 28 de ani, când a protestat împotriva impozitelor luate ţăranilor. "Ne obligau să săpăm pe zi câte patru metri cubi fiecare, iar cine nu reuşea nu primea de mâncare", spune el, amintindu-şi că "ne luau bani pentru cazare, alimentaţie, haine, ustensile şi pentru protecţie; munceam ca să îi plătim pe ei, pentru supraveghere şi protecţie". În mijlocul terorii, nebunia închisorilor năştea şi situaţii comice, ca atunci când autorităţile au oferit cursuri de alfabetizare: medici, avocaţi, profesori - toţi s-au înscris la cursuri, pentru a scăpa de munca extenuantă. "Militarii care erau nevoiţi să facă un efort pentru a scrie un "a" îi învăţau pe autenticii intelectuali să scrie. Când şi-au dat seama de cât de absurd era, au închis şcoala", îşi aminteşte Ştefan Rogoz amuzat.

Planuri de a construi acest Canal existau încă din secolul al XIX-lea. Condiţiile tehnice ale epocii făceau ca o astfel de realizare să fie extrem de dificilă şi costisitoare, aşa încât regele Carol I, realist, a refuzat să se implice în acest proiect. Ulterior, Carol al II-lea a cochetat şi el cu ideea Canalului, dar criza economică mondială şi apoi începutul celui de-al Doilea Război Mondial au făcut ca realizarea lui să fie amânată, aşa că lucrările au început în 1949, mulţi dintre muncitori fiind deţinuţi politici din închisorile comuniste.

În 1953, după moartea lui Stalin, care îi sugerase ideea lucrării primului dictator român Gheorghe Gheorghiu-Dej, a luat sfârşit şi sprijinul acordat de Moscova pentru Canal, încheindu-se activitatea construcţiei care fusese numită de regim "mormântul burgheziei". După mai bine de două decenii, ultimul dictator român, Nicolae Ceauşescu, a reluat lucrările, în 1984. Construcţia faraonică a costat echivalentul a peste 2 miliarde de euro, iar la Canal au ajuns 20.000 de deţinuţi: totul pentru un proiect megaloman care, potrivit estimărilor oficiale, nu-şi va amortiza investiţia decât după peste 600 de ani de funcţionare.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!