Lumina literară şi artistică
„Preoţia se odihneşte în Poezie şi Poezia se murmură în Rugăciune”

„Preoţia se odihneşte în Poezie şi Poezia se murmură în Rugăciune”

Daniela Șontică, 20 Mai 2018

A grăi este mai important și mai propriu unui scriitor decât a vorbi, consideră părintele Sever Negrescu. Poet, prozator și eseist, are scrieri publicate în revistele literare importante, dar și în paginile „Ziarului Lumina" și pe site-uri creștine. Are câteva cărți de poeme apreciate în spațiul literar, dar a publicat și volume de meditații duhovnicești. Câteva dintre graiurile poetului Sever Negrescu le puteți afla în interviul de față.

Părinte Sever Negrescu, faceți parte din categoria preoților poeți, între care i-aș aminti pe Ioan Pintea, Ignatie Grecu, Nicolae Jinga, Constantin Hrehor, Nicolae Stoia, care scriu și poezie religioasă, dar mai ales scriu poezie. Cum se împacă în forul interior cele două chemări: preoția și poezia?

Cele două chemări, cele două chipuri, cele două stări, preoţia şi poezia, niciodată nu s-au certat, nu s-au mâhnit, nu şi-au pus piedică în forul meu interior, totdeauna s-au bucurat şi se bucură aşa cum graiul se bucură de cuvânt şi rugăciunea de tăcere. Preoţia se odihneşte în Poezie şi Poezia se murmură în Rugăciune, astfel, totul este susur, împreună-lucrare. Aici este izvorul celor două chemări.

De care poeți ai limbii române și ai literaturii universale vă simțiți mai aproape?

De trunchiul nostru Eminescu (Codrule, bătut de gânduri) şi ale lui ramuri: Tudor Arghezi (prin harul de a potrivi cuvintele), Vasile Voiculescu (reputaţia de martir), Lucian Blaga (schimbarea neînţelesurilor în înalte înţelesuri), Marin Sorescu (M-am odihnit murind, acum, la lucru), Ioan Alexandru (ritmul transformat în Imn), Nichita Stănescu (limbajul poetic inconfundabil), Daniel Turcea (Ştiu, vom muri, dar câtă splendoare!), Ana Blandiana (sensibilitatea poeziei româneşti ca forţă eternă), Adrian Alui Gheorghe (găsirea miezului: Poezia noastră, ca biată drojdie de rugăciune); de Edgar Alan Poe (scrisul devine o zonă interminabilă a sufletului), Ioan al Crucii (Acest a şti fără a şti/ putere-atât de multă are,/ încât cei tari în teorii/ să-l dovedească nu-s în stare;/ căci ei n-ajung prin cugetare/ pân-la a nu mai şti ştiind,/ orice ştiinţă depăşind), W. Shakespeare (Când văd că omul/ ca un pom din humă/ stârnit şi stingherit/ de-acelaşi vânt/ cu fală seva tânără-şi/ consumă/ şi-apoi trufia-şi pleacă/ în mormânt), J.W. Goethe (Divinul preţ din sunete şi lacrimi), R.M. Rilke (Acela ce curge ca sursă cunoaşte cunoaşterea Firii) şi Pierre Emmanuel (Învăţ din răsuflare să mă sting în Tine).

Când ați avut primul imbold de a scrie, cine v-au fost mentorii?

Primii mentori ai mei cred că au fost îngerii. Născut în familia unui cântăreţ bisericesc, de copil mergeam la biserică şi tata îmi arăta sfinţii pictaţi pe pereţii acesteia, explicându-mi că sunt cu toţii îngeri care au scris pentru lume voia lui Dumnezeu. Tata avea un scris caligrafic, îmi doream să ajung să scriu ca el, să mă semnez ca el. Am început să scriu, nu pe hârtie, ci direct cu degetul arătător pe cer. Văzându-mă că brăzdez văzduhul întruna cu mâna, mulţi se temeau să nu sufăr de ceva (scrisul este şi o stare de îngerie, poate, neştiută la începuturi). Primul imbold de a scrie l-am avut în copilărie, la bunici, realizat sub forma unor manifeste împotriva conducerii CAP-ului, versuri semnate R. Nixon şi N. Ceauşescu. Faptul era să-mi atragă exmatricularea, tocmai când mă pregăteam să dau examen de admitere la Seminar, m-a salvat directorul Ovidiu Vişan, profesor de română, care m-a încurajat să scriu şi să semnez cu numele meu pentru că talent aveam.

Povestiți câteva lucruri despre întâlnirile semnificative cu oameni și întâmplări ce v-au făcut să deveniți cel de azi, cu toate alegerile urmate.

În succesiunea întâlnirilor care mi-au marcat misia, la baza acestora sunt cele cu părinţii şi bunicii mei, să mă ierte de-acolo de unde se află. Întâlnirea cu părintele satului natal, Husnicioara, Petre Stanomirescu. Era un om de o blândeţe sfâşietoare, impunea respect; nu l-am auzit niciodată predicând, dar felul în care slujea, privea, mergea o făcea pe bunica, de fiecare dată când se-ntorcea de la biserică, să-i reproşeze bunicului: Omule, nu fusăşi şi dumneata la biserică, vorbi Taica Popa aşa de frumos... Taci, fă, ce zisă? Nu ştiu, da' grăi frumos.

Apoi, întâlnirile de la Seminarul Teologic Craiova cu mitropolitul iubitor de cultură Nestor şi prietenii lui, scriitorii. Obişnuia, la serbările şcolare, să-i invite, aşa i-am cunoscut pe Marin Sorescu şi Ioan Alexandru. Recitam poezii. Ambii m-au încurajat să scriu. Marin Sorescu mi-a spus: Nu se poate să reciţi atât de frumos şi să nu scrii, cel puţin, la fel...

La Bucureşti, întâlnirile mele cu părintele Constantin Coman (primul nostru Club literar de la Institutul Teologic, aici, în fiecare seară de joi se organizau evenimente culturale: întâlniri cu scriitori, actori, seri de poezie, lansări de carte...), cu profesorul îndrumător Emilian Popescu (licenţa mea: Ecouri bizantine în literatura română veche), cu duhovnicul meu, părintele Constantin Galeriu, cu scriitorii: Ana Blandiana (cea care m-a debutat în revista „Familia", 1987, de câteva ori am ascultat-o la Biblioteca Centrală de Stat), Nichita Stănescu (o singură dată cât o veşnicie), Mircea Ciobanu (primul mare poet căruia am îndrăznit să-i arăt poeziile mele), Dumitru Augustin Doman (în cuşeta căruia, aflată în spatele Interului, am locuit), Dan Alexandru Condeescu, Ioan Alexandru (iarăşi, mergeam la cursurile lui de literatură ebraică, de la Universitate). Pe părintele Nicolae Jinga l-am cunoscut ca secretar al Protoieriei din Severin. Seara, mergeam în biroul lui şi citeam revistele literare rămase deschise: „Ramuri", „România literară", „Luceafărul". Îi datorez mult părintelui.

Ca preot, definitorii sunt întâlnirile mele cu enoriaşii, în fiecare Liturghie, Vecernie, acatist, botez, cununie, prohodire. Ei sunt cele mai frumoase cărţi pe care nu mă satur să le citesc. Tot ca preot, nu pot să nu amintesc întâlnirea mea cu Înaltul Teofan şi slujirea (smerită, dar sinceră) de la Craiova. Sunt multe alte lucruri, întâlniri, întâmplări care pot fi amintite, dar aceasta din urmă le încununează pe toate.

Cum reacționează în general oamenii care află că sunteți nu doar preot, ci și scriitor?

Întrebarea dumneavoastră îmi prilejuieşte exprimarea unui of. Azi s-au diversificat categoriile: preoţi-poeţi, preoţi-militari, preoţi-antreprenori, preoţi-profesori ș.a.m.d, or, eu cred că nu va dispărea categoria preoţilor-preoţi. Reacţia celor care află că sunt şi scriitor îmi întăreşte convingerea că aparţin ultimei categorii.

Dacă sunteți la curent cu lirica religioasă, mistică, creștină (are mai multe nume, direcții?) actuală, vă rog să faceți câteva aprecieri cu privire la ceea ce se scrie azi în domeniu.

Lirică religioasă s-a scris, se scrie şi se va scrie. Nu cred în direcţii, curente, nume şi numiri. Albina îşi culege polenul din flori, mierea şi ceara au semnificaţii distincte. Găsim fior creştin, adiere religioasă, ardere mistică la poeţi actuali, amintind, alfabetic şi selectiv următoarele nume: Aretzu, Blandiana, Baştovoi, Bârsilă, Butnaru, Chivu, Coande, Decuble, Danilov, Dochin, Gheorghe, Grigurcu, Gârbea, Ichim, Ignatie, Jinga, Moldovan, Popescu (Adrian şi Spiridon), Pintea, Petraş, Patriche, Ploscaru, Pantea, Pop, Spiridon, Suciu, Şerban R., Soviany, Sălăjan, Tudorică, Vulturescu, Vasilcău, Vosganian, Vlăsia, Zegrea.

Cititorul trebuie să fie albină, să culeagă polenul din fiecare operă, astfel ajungând să guste mierea cuvântului şi să aibă ardere curată de ceară: Într-o noapte am întrebat/ bicisnicul corcoduş:/ corcoduşule, poţi să-mi descrii/ Chipul lui Dumnezeu?/ Da, spuse el. Şi înflori. (Adrian Alui Gheorghe)

Uneori, poezia lasă loc de interpretări - nedorite de autor -, nefiind totdeauna înțeleasă. Ce nu v-ați dori să străbată greșit din scrisul dvs.?

Poezia, ca şi rugăciunea, trebuie trăită, fără interpretări, fără înţelesuri ascunse, fără judecăţi. Dacă emoţionează, poezia este totdeauna înţeleasă. Emoţia nu există însă, în fiecare pagină, cu fiecare cuvânt. Sfântul Simeon Noul Teolog spunea că trebuie să trecem prin cuvinte dincolo de cuvinte. Poezia care întoarce cuvintele către Cuvântul cel Veşnic nu piere. A grăi nu este totuna cu a vorbi. În Poezie şi-n Rugăciune se grăieşte, în viaţă se vorbeşte mai tot timpul. Nu sunt graiuri, nici cuvinte (Ps. 18). Din scrisul meu, nu mi-aş dori să străbată greşit... grăirea.

Distribuția cărților, a revistelor culturale și literare este un lucru care merge greu după 1989. Sunteți mulțumit de felul în care ajunge scrisul dvs. la cititori?

În muzeul parohiei mele, de la confluenţa Olteniei cu Banatul, se află şi un manuscris de la 1783, de o grafie extraordinară, editat la Huşi de către Episcopul Iacob. Sunt uimit cum circula cartea bisericească în acele vremuri, fără curierat, poştă, tren... Nu ştiu dacă scrisul meu ajunge la cititori aşa cum ar trebui. Cred însă că aceştia nu au dispărut. Când dispar cititorii, dispar şi scriitorii. Înainte vreme, cei neştiutori de carte doreau să citească, bunica, văzându-mă deseori cu o carte în mâini, mă punea să citesc cu voce tare. Student fiind, îi citeam din colecţia Părinţi şi Scriitori bisericeşti. Nu ştiu cât înţelegea, dar asculta, aşa cum asculţi slujba în biserică. Astăzi, ştiutorii de carte nu mai vor să citească nici o carte.

O bătrână din parohie îmi ţinea volumul de versuri Clopotul de rouă în vitrină. Debutasem în 1995, pe coperta IV erau fotografia mea şi câteva rânduri însoţitoare aparţinând Anei Blandiana şi lui Alex Ştefănescu. Când am mers cu Icoana, văzându-mi cartea, am întrebat bătrâna: Cum este, ai citit-o, ţi-a plăcut? Răspunsul a fost sincer: Da, mamo, frumoasă, dacă o puneau şi pe doamna preoteasă lângă dumneata, era şi mai frumoasă. Mi-am dat seama, atunci, că bătrâna nu ştia să citească. Totuşi, după atâta timp, nu încetez să o consider primul cititor al poeziei mele.

Vă rog să transmiteți un gând pentru România Centenară.

Parafrazându-l pe Mircea Eliade: pentru un poet, trecutul nu există, poetul descoperă lumea ca şi cum ar fi contemporan cu ziua creaţiei, pot spune că prin ziua de 1 Decembrie 1918 trebuie să (re)descoperim istoria ca pe o Creaţie a lui Dumnezeu de care să ne bucurăm, simţind tot timpul că în primul veac de viaţă al României pofta lumii a fost biruită de Voia lui Dumnezeu (I Ioan 2, 17). Ca preot slujitor de peste 30 de ani într-o parohie în cimitirul căreia își poartă veghea somnului de veci Episcopul Iosif Badescu - urmașul lui Miron Cristea în scaunul de la Caransebeș (1920-1933, fusese ales și-n 1909, și-n 1912, alegerile nefiind validate de către Guvernul maghiar, deoarece era unionist declarat) -, nu pot să-i uit ultimele glăsuiri: Să vă înțelegeți între voi, că eu mult am suferit de pe urma neînțelegerilor interne. Gândul meu pentru România Centenară este același: să ne înțelegem între noi! Doamne-ajută!

Activitate literară bogată

Părintele Sever Negrescu s-a născut în comuna Husnicioara, Mehedinţi, la 20 februarie 1960, din părinţii Ion şi Ilinca. În 1987 - licenţiat în Teologie, Bucureşti, licenţa Ecouri bizantine în literatura română veche, coordonator acad. Emilian Popescu; numit preot la Parohia Eşelniţa, Mehedinţi. A debut editorial cu volumul de versuri Clopotul de rouă, Editura Calende, Piteşti, în 1995. În 2001 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Oltenia. În perioada 2001-2008 a fost consilier cultural al Mitropolitului Teofan al Olteniei, redactor-şef al revistelor Mitropolia Olteniei şi Cetatea creştină și iniţiator al emisiunii La umbra Cuvântului, Radio Craiova Oltenia. A publicat mai multe volume de versuri și meditații duhovnicești. I-au apărut versuri, proză și recenzii în diverse antologii, precum şi în paginile unor reviste: „Luceafărul", „România literară", „Ramuri", Vestitorul Ortodoxiei, „Al cincelea anotimp", „Ziarul Lumina" etc.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!