Memoria Bisericii
Preotul Gheorghe Dragomirescu din Lopătari, martirizat în timpul anchetei Securităţii

Preotul Gheorghe Dragomirescu din Lopătari, martirizat în timpul anchetei Securităţii

Adrian Nicolae Petcu, 24 Noiembrie 2017

S-a născut la 24 ianuarie 1915 în familia unor ţărani săraci din localitatea Blăjani, judeţul Buzău. A urmat şcoala primară în satul natal, apoi din 1927 Seminarul Teologic „Chesarie Episcopul” din Buzău. Cu multe greutăţi materiale, şi-a continuat studiile la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1935-1939). Din 1937, va fi numit cântăreţ la biserica din satul natal, reuşind astfel să-şi procure banii necesari con­tinuării studiilor. La 12 noiembrie 1940 primeşte darul preoţiei din mâinile arhie­reului-vicar Efrem Enăchescu, locţiitor de Episcop al Buzăului. Până la 30 iunie 1943, preotul Dragomirescu a slujit la Parohia Mărăcineni, apoi la Mănăstirea Barbu, din judeţul Buzău. Ulterior, la 4 februarie 1946, a fost mutat la Parohia Lopătari. În toamna anului 1940 a fost implicat în Mişcarea legionară, după cum spunea într-o declaraţie din martie 1941: „Am intrat cu credinţa curată că legiunea este o şcoală a sufle­tului românesc pe care trebuia să-l conducă pe adevărata lui cale de perfecţionare. Să creeze un om nou, un om mai bun, într-un cuvânt, să formeze un adevărat creştin, astfel gă­sin­du-se pe adevărata linie evan­­ghelică. N-am lucrat decât în conformitate cu această credinţă a mea. Am învăţat la toate şe­dinţele pe legionari să fie oameni drepţi, cinstiţi şi de onoare; să se poarte cât se poate de frumos cu vecinii lor, cu semenii lor şi mai ales să respecte cu toată cinstea cuvenită pe funcţionarii satului şi ai statului. Nu numai că i-am învăţat, dar i-am mustrat atunci când purtarea lor lăsa ceva de dorit. Aş putea să dau aici o mulţime de exemple. Ca şef de garnizoană mi s-a cerut adesea să raportez cum se poar­tă funcţionarii de aici şi chiar mi s-a cerut ca să schimb consiliile de la bancă şi cooperativă. Nu numai că nu s-a schimbat nici un consiliu, dar nu s-a spus nici măcar o vorbă care să jignească pe vreunul dintre funcţionari. M-am interesat de toate nevoile satului. Am înfiinţat cantine şcolare la trei şcoli din această comună, cantine ce au continuat să dea zi de zi pâine cu miere, magiun sau zahăr, până în ziua de 25-26 ianuarie, când am predat banii. Am aprovizionat satul cu porumb, ceea ce formează una dintre nevoile cele mai simţite ale satului nostru, făcând în felul acesta de două ori mai bine: a) sătenilor, care îl găseau oricând şi cu preţ mic; b) băncii, căreia îi dădeam un venit de circa 500 lei săptămânal, banii fiind luaţi de primarul de atunci cu împrumut, deşi, după cum am spus şi mai sus, s-ar fi putut să dăm consiliul la o parte şi să lucrăm noi, aşa cum de altfel s-a şi făcut în alte părţi. Aşa am înţeles să lucrez pentru satul meu şi pentru binele şi pentru folosul moral al eno­riaşilor mei”. În timpul rebeliunii, printr-o notă telefonică, preotul Dragomirescu a fost chemat la sediul legionar din Buzău, după cum arăta în aceeaşi declaraţie: „Nota nu preciza pentru ce suntem chemaţi. Mi-am închipuit că este vreo manifestaţie în legătură cu moartea maiorului german Döring, fiindcă chiar în dimineaţa aceea se anunţase la radio. Nici prin gând nu mi-a trecut că ar putea fi altceva şi mai ales ceea ce a fost. Conform acelei note am trimis să vină la sediu legionarii care erau în comună şi le-am spus şi lor că suntem chemaţi, citindu-le totodată şi nota primită de la sector. Dintre ei au mers numai cei care au voit, eu nesilind pe nimeni să meargă. Ţin să precizez că fiecare a mers aşa cum s-a găsit, fără să aibă nici unul arme sau altceva şi nici în notă nu s-a spus să aibă cineva armă. Am plecat cu toţii liniştiţi, fără să strige sau să cânte cineva. De la Vintilă Vodă ne-am dus cu maşina de curse până la Buzău, la palatul comunal, fără să fim opriţi de nimeni până acolo. (...) Curând am văzut că de jur împrejur era armată. N-am mai înţeles ce este şi o frică cumplită m-a cuprins. Am intrat înăuntru şi nu ştiam unde mă găsesc. Mă gândeam să plec! Frica mă copleşea. Erau momente de nesiguranţă şi nu ştiam de ce! Treceam prin aceleaşi îngrijorări ca şi cei care stăteau acasă şi poate cu mult mai îngrijoraţi fiindcă nu eram nici măcar acasă. În această stare sufletească am stat acolo până ce am aflat adevărul şi am plecat fiecare acasă bucuroşi că Dumnezeu ne-a ferit de cel rău. Venit acasă am aflat pe deplin adevărul şi m-am bucurat că cel puţin Buzăul a fost cruţat de grozăviile ce s-au săvârşit în altă parte”. (va urma) 


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!