Preotul și medicul, ipostaze ale ajutorării soldaților răniți

Preotul și medicul, ipostaze ale ajutorării soldaților răniți

Anul 1918 a fost cel mai greu pentru contemporanii vremii: o industrie distrusă, o agricultură de subzistență care nu acoperea nevoile reale de hrană ale populației, epidemie de tifos și gripă spaniolă, armată de ocupație, pierderea independenței reale a statului, consemnată prin Pacea de la Buftea- București, sute de mii de copii orfani, zeci de mii de soldați răniți. Toate aceste dificultăți insurmontabile, la prima vedere, au fost părți ale cotidianului acelei epoci. Ecourile lor s-au stins, căzând în uitare, când acea generație minunată a trecut la cele veșnice. Au rămas doar urmele scrise în literatura memorialistică, presă și dosarele risipite prin arhive.

Un episod mai puțin cunoscut al Marelui Război este și cel al modului în care societatea românească a știut să ­gestioneze problema spinoasă a îngrijirii soldaților care, în urma participării la război, au rămas invalizi. O statistică ulterioară războiului, întocmită în 1923 de către un medic, ne arată că numărul total al invalizilor din România era de 35.000, dintre care 12.000 erau mutilaţi, având amputate membrele inferioare sau superioare, 46% dintre ei nu știau carte, iar 88% erau plugari și muncitori, majoritatea fiind oameni în puterea vârstei.

Țara noastră nu se mai confruntase, în trecutul său, cu o astfel de problemă și nu avea expe­riența organizării unei instituții care să aibă în grijă destinele sfărâmate ale zecilor de mii de oameni care și-au pierdut capacită­țile motorii și nu numai pentru a-și apăra țara. Exceptând marile bătălii ale domnitorilor români din evul mediu, în secolul al XIX-lea, România nu cunoscuse și nu participase la conflicte militare de o amploare precum cea a Marelui Război. Din aceste motive, în primele luni ale războiului, soldații aflați în această situație au avut mult de suferit. Era nevoie de o instituție centralizată care să-i aibă în evidențe și să-i ajute să se reintegreze în societate ori să încerce să le ofere o minimă protecție socială.

În vreme de război, așa cum am mai scris și în alte articole ale noastre, solidaritatea creștină, umană, funcționează mult mai bine decât în vremurile normale. Fără această dragoste față de semeni, supraviețuirea este dificilă, iar viața celor care sunt răniți, bolnavi este un calvar.

În toată această luptă a socie­tății românești pentru împlinirea idealului național, dar și în această operă de solidaritate socială și grijă față de eroii care s-au jertfit pentru țară, se disting două figuri aparte, medicul și preotul. Primul îngrijind corpul, iar al doilea sufletul. De multe ori, călugării și călugărițele au jucat și rolul de medici și nu trebuie uitat nici rolul special al mănăstirilor și mai ales al celor din Moldova care, în vreme de război, au avut și funcția de spitale, unde multe vieți au fost salvate.

Situația extremă a soldaților mutilați care și-au pierdut capacitatea de a lupta și de a putea munci avea nevoie de o rezolvare. Soluția a venit de la unul dintre medicii români, doctorul Ion Ghiulamila, care a propus organizarea unui spital, înființarea unor ateliere de confecționare de proteze pentru cei care aveau nevoie. De altfel, acest doctor va avea un mare rol în sprijinirea soldaților mutilați, tot timpul militând pentru drepturile și ajutorarea invalizilor. Cazul doctorului Ghiulamila nu este singular, presa vremii publicând numeroase articole conținând diverse propuneri ale unor persoane de a se înființa organizații care să aibă sub ocrotirea lor pe invalizii de război. Numeroși medici, în frunte cu Nicolae Minovici, au contribuit și ei la ameliorarea situației acestor năpăstuiți ai sorţii.

Marele merit îi revine, însă, Reginei Maria, cea care a propus înființarea unei Societăți a Invalizilor de Război, societate de întrajutorare a celor aflați în această neplăcută situație. Printr-un efort conjugat al mai multor societăți caritabile s-a pornit organizarea și desfășurarea unei opere sociale de excepție. Inițiativei Reginei Ma­ria i s-au alăturat Crucea Roșie, Societatea Națională a Femeilor Ortodoxe, dar și societatea Familia Luptătorilor. Împreună cu Ministerul de Război, aceste societăți au oferit sprijin financiar permanent pentru invalizii de război. Un exemplu edificator, în acest sens, este cel al Societății Familia Luptătorilor, care a oferit pe parcursul anilor 1917 și 1918 un ajutor de 30 de lei lunar pentru 2.600 de invalizi. Peste 10.000 de invalizi au primit haine, alimente și proteze procurate din sumele donate de societățile caritabile.

Mănăstiri - centre pentru invalizi

Așa cum am mai subliniat și cu alte ocazii, mănăstirile din Moldova și călugărițele și călugării   aflaţi acolo și-au dedicat întreaga activitate cauzei naționale, sprijinind activ armata română, populația în vremea războiului. Alături de orfani, invalizii au fost printre cei care s-au aflat sub ocrotirea mănăstirilor, iar rapoartele Societății Invalizilor de Război vorbesc elogios despre centrele de la mănăstirile Agapia, Văratec și Secu, unde au fost adăpostiți peste 8.000 de invalizi. În capitala Moldovei, la Iași, alți 5.500 de invalizi au fost cazați și îngrijiți cu dragoste creștinească de către personalul clerical de aici. În centrele din mănăstiri, cei mai mulți dintre invalizi au primit, pe lângă îngrijire, alinare sufletească și metaforica undiță care să le permită să `pescuiască”, în sensul că au fost pregătiți, cum am zice astăzi, pentru reinserția socială. Mulți dintre ei au învățat meseria de croitor, tâmplar, confecționer de perii, sculptor în lemn etc. O parte importantă a ajutoarelor în bani a fost direcționată pentru achizi­țio­narea de unelte pentru deschiderea de ateliere mește­șugărești ale invalizilor. Și orbii au fost ajutați să învețe să citească în Braille pentru a se putea descurca mai ușor în viață. Tot acest întreg efort a dat roade, pentru că, după război, statul s-a implicat mai mult, sprijinindu-i pe invalizi prin acordarea de pensii, de facilități economice care să le mai ușureze viața.

Important cu adevărat este faptul că solidaritatea socială, umană, creștină a funcționat din plin, iar în acest uriaș mecanism de alinare a suferințelor, alături de medici și preoți, călugări ori călugărițe, întreaga națiune i-a sprijinit pe eroii care și-au pus tinerețea și viața în slujba idealului național – Marea Unire.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!