Religie şi ştiinţă
Prietenia - între determinările genetice şi libertatea personală

Prietenia - între determinările genetice şi libertatea personală

Marta Grădinaru, 11 August 2012

Calitatea cuvântului, deopotrivă forma şi fondul, expresivitatea acestuia sunt esenţiale şi cu un rol determinant în viaţa noastră de zi cu zi. Cu un cuvânt un om poate fi ucis, aruncat în deznădejde, şi tot printr-un alt cuvânt acelaşi om poate fi ridicat, înviat prin încrederea acordată direct sau indirect de către Dumnezeu. Iar cuvântul se exprimă în dialog, o stare de fapt în care gândurile lăuntrice se comunică reciproc în măsura intensităţii relaţionării şi a nevoilor specifice celor ce comunică.

Ca exerciţiu al cunoaşterii de sine, a celuilalt sau a lui Dumnezeu prin raţiunile create şi necreate ale acestei lumi, "singură convorbirea plină de iubire cu o altă persoană ne dă libertatea în raport cu natura exterioară şi cu noi înşine"1. Această consideraţie pretinde în mod stringent depăşirea condiţiei pervertite a omului şi ridicarea lui deasupra lui însuşi, o mişcare de răspuns la chemarea spre îndumnezeire. Sfinţii Părinţi dovedesc, prin propria lor viaţă, faptul aparent paradoxal că numai prin smerenie, printr-o îngenunchere a eului nostru în faţa lui Dumnezeu, duhul deprinde putere asupra trupului şi asupra mişcărilor sufleteşti cu care intră treptat în consonanţă. Aşadar, smerenia ne înalţă, ne eliberează de patimi, şi în special de noi înşine, adică de ceea ce gândirea neptică denumeşte filavtia - iubirea de sine.

Genetica prieteniei

În general, în lucrările sociologice de referinţă s-a subliniat că prieteniile se realizează în baza anumitor afinităţi, iar că prietenii se aseamănă între ei, fără a aduce totuşi explicaţii de ordin genetic, ci doar statistici reprezentative pe diferite tipuri de eşantioane, în conformitate cu anumite criterii psiho-sociale. O serie de studii recente coordonate de James Fowler, profesor de ştiinţe politice şi genetică medicală la Universitatea din California, au relevat faptul că adesea prietenii seamănă unii cu alţii la nivelul genomilor, cu toate că anumite gene pot influenţa şi adeziunea unor persoane care nu se aseamănă prea mult. Aceleaşi studii arată că genetica deţine un rol determinant, într-o oarecare măsură, în adoptarea stilurilor de prietenie ale oamenilor - numărul de prieteni, poziţia lor în reţeaua socială. Altfel spus, genele ne influenţează în alegerea prietenilor. Pentru început, echipa de cercetare a întreprins două studii-pilot, National Longitudinal Study of Adolescent Health şi Framingham Heart Study, care colectează informaţii despre posibile corespondenţe între date genetice şi diferite tipuri de relaţionări. Cercetătorii au testat perechile de prieteni din cadrul studiilor pentru şase gene cunoscute pentru influenţa lor asupra comportamentului uman, cu remarca că majoritatea genelor testate influenţează neurotransmiţătorii serotonina (responsabilă pentru dispoziţia interioară - mânie, supărare, fericire) şi dopamina (responsabilă pentru motivaţie, învăţare, atenţie). Astfel, din cele şase gene testate, două corelate puternic cu prietenia s-au grupat în moduri neaşteptate. Prima, gena DRD2, codul pentru un receptor al dopaminei în creier şi anumite variante ale acestei gene au fost atribuite alcoolismului, în studii anterioare, şi s-a observat că persoanele cu variante similare ale genei DRD2 au tendinţa să se asocieze, să devină prieteni. Pe de altă parte, gena CYP2A6 comportă efecte opuse astfel încât persoanele cu gene de variante asemănătoare cu gena CYP2A6 se afiliază, se împrietenesc mai curând cu persoane care au gene diferite de variantele apropiate genei CYP2A6. Despre această genă nu se cunosc multe informaţii, însă se ştie că este responsabilă pentru o proteină care metabolizează câteva componente, între care şi nicotina, iar un alt studiu asocia această genă cu tipurile de personalitate deschise la idei noi2.

Prietenia în perspectiva terapeuticii psihosomatice

În cazul celei de-a doua gene luate în consideraţie, CYP2A6, comportamentul de afiliere indică faptul că alegerea personală are un aport semnificativ în selectarea prietenilor, şi implicit permite o libertate interioară mai mare de exprimare a opţiunii comparativ cu cei din gena DRD2, care au o predispoziţie spre asocierea cu cei asemănători lor la nivelul genomilor. Ceea ce înseamnă că gradul de influenţă al geneticii şi comportamentul asociativ variază de la o genă la alta. Fowler şi echipa de cercetare intenţionează să amplifice lucrările care urmăresc corelaţia dintre gene şi mediul social şi să testeze toate cele 25.000 de gene umane existente la modul estimativ, care vor duce la rezultate mult mai concludente comparativ cu cele doar şase verificate până acum. Pe parcursul aceloraşi studii s-a observat că oamenii cu anumite gene tind să se afilieze cu cei care au un sistem imunitar mai bun decât cel propriu, de unde derivă o practică protectivă a unor sisteme genetice3. Astfel, în anumite circumstanţe, genetica are un aport mai influent prin care direcţionează asocierea persoanelor cu anumite afinităţi, interese sau caractere, în timp ce persoanele cu alte tipuri de gene dispun, din perspectiva ştiinţifică, de o libertate mai mare în gestionarea propriei vieţi. Totuşi acest comportament nu poate fi circumscris unor standarde universal valabile, ci se analizează în complexitatea mai multor factori. Într-adevăr, genetica are o pondere importantă în determinarea anumitor comportamente, fără însă a fi complet responsabilă de acestea, ceea ce ar anula libertatea omului de a se exprima fie şi în alegerea mediului social. Însă, de luat în considerare că dacă gena indică o oarecare predispoziţie nu înseamnă că ne determină iremediabil viaţa.

Conţinutul acestor studii bazate pe genetică este confirmat şi de o altă ipoteză, de factură psihologică, care probează impactul modurilor de viaţă ale prietenilor asupra propriei sănătăţi. Spre exemplu, un studiu finalizat în 2007, efectuat pe un eşantion de 12.067 persoane, monitorizat din 1971 până în 2003, a relevat că persoanele ai căror prieteni au luat în greutate sunt mai predispuse riscului la obe-zitate cu 60% mai mult comparativ cu cei care au prieteni cu o greutate normală4. Pe de altă parte însă, s-a constatat că prietenii apropiaţi devin suportul optim în procesul de recuperare sau în creşterea ratei de supravieţuire pentru persoanele diagnosticate cu anumite boli, precum cancerul mamar, patologiile coronariene5, depresii6 conform mai multor studii recente.

De aceea, discernerea devine un criteriu esenţial în alegerea prietenilor cu atât mai mult, cu cât prezenţa lor ne poate influenţa modul de viaţă, inclusiv sănătatea psihosomatică şi cea duhovnicească. În acelaşi timp, această prietenie se defineşte pe parcursul intensificării ei în perspectiva unui dialog care afirmă în mod reciproc libertatea celuilalt.

Trialogul, premisa comunicării cu celălalt

Însă un dialog liber între oameni se fundamentează mai întâi pe relaţia personală cu Dumnezeu. Astfel, inima devine spaţiul de întâlnire dintre omul dezgolit de sine şi Dumnezeu, iar rugăciunea continuă prelungeşte dispoziţia chenotică şi iubitoare în relaţionarea cu o a treia persoană, adică cu celălalt. Practic, permanent aşezat în faţa lui Dumnezeu, omul se raportează la interlocutorul său cu o anumită evlavie, îl cinsteşte ca pe unul ce a fost cinstit de către Însuşi Dumnezeu prin chiar darul venirii întru viaţă, a naşterii în această lume7. În acest sens putem constata că relaţionarea autentică cu celălalt, inclusiv prietenia oamenilor, se circumscrie unui trialog constituit de celălalt (fie că este singular sau plural), sinele nostru şi Dumnezeu, Care comunică cu fiecare în parte, dar Care este în acelaşi timp mediatorul şi martorul relaţionării persoanelor.

Se impune întrebarea: de ce este absolut necesară această triadă? Sau, mai precis, cum devine Dumnezeu mijlocitorul comunicării? În dialog nu este suficientă prezenţa persoanelor fizice? Părintele profesor Dumitru Stăniloae remarcă, în duhul scrierilor filocalice, un aspect deosebit de important pentru o relaţionare autentică între oameni: dialogul libertăţilor. Desigur, apare inerent întrebarea - care să fie factorul care perverteşte? Patimile noastre. Psihosociologii au constatat pe parcursul a numeroase studii şi cercetări de referinţă că mass-media în complexitatea sa a reuşit să potenţeze dorinţa de putere - de autoafirmare şi de autoguvernare a omului, să amplifice tendinţa de individualizare şi să diminueze sensul persoanei8. În mod concis, individul urmăreşte să se evidenţieze, simte nevoia de a se impune în faţa celuilalt, simte dorinţa de a i se recunoaşte autoritatea, în timp ce persoana se face prezentă prin participarea sa la comuniune şi respectarea libertăţii celuilalt prin iubire. La această dimensiune a comunicării face referire părintele Dumitru Stăniloae, subliniind că libertatea personală nu se afirmă pe voinţa de dominaţie9. Însă, pentru a ajunge la un asemenea statut - de libertate personală, adică la eliberarea de sine, este necesară raportarea noastră la o Persoană cu adevărat liberă, Care nu se lasă stăpânită de patimi şi, implicit, nu simte nevoia să ni se impună prin dominare. Astfel, în faţa lui Dumnezeu, omul se vede invitat la o iubire curată, nu posesivă, aşezată pe un dialog reciproc al libertăţilor. Observăm încă o dată că libertatea nu se poate manifesta pe un fond individualist, în condiţii de izolare. Când cineva încearcă să demonstreze că este propriul său stăpân, este, în fapt, dominat de sine.

Disponibilitatea survine ca efect al uitării de sine, tocmai pentru că nu mai simţim propria existenţă ameninţată de prezenţa celuilalt. Iar această deschidere a inimii - sau mai bine spus lărgire a inimii (II Cor. 6, 13) - devine posibilă numai şi numai în termenii unei iubiri curăţite de patimi. Prin urmare, iubirea constituie suportul unui dialog adevărat între persoane, unde fiecare nu doar că se simte liber şi firesc faţă de celălalt, dar simte cum însuşi interlocutorul său îi încurajează această dispoziţie. Aşadar, raportarea permanentă la un Dumnezeu iubitor ne învaţă să fim liberi şi, concomitent, să respectăm libertatea celuilalt.

Prietenii - oglinzile cunoaşterii de sine

Pe de altă parte, cunoaşterea de sine, asumată cu onestitate, se poate deprinde la nivel optim în cadrul prieteniei. Cum poate fi exersată cunoaşterea de sine într-un cadru cel puţin aparent favorabil? Nu cumva intervine atitudinea subiectivă a prietenilor care ne alimentează orgoliul, şi deci o părere bună despre noi înşine? Prietenii sunt obligaţi să ne susţină în orice context ca probă a devotamentului şi a iubirii sau să fie oneşti cu noi, cu preţul de a nu ne da dreptate la un moment dat? Ce presupune statutul de prietenie şi care sunt coordonatele de mişcare a libertăţii fiecăruia? Sau nu cumva, în realitate, aceşti convivi numiţi prieteni devin cel mai frecvent obiecte ale presiunilor unei iubiri posesive, gestionate în interes egoist?

O prietenie reflectă un tip de comuniune mai aproape de taina fiecăruia, locul unde oamenii se detaşează adesea de măştile psihosociale şi reintră în firescul vieţii lor. Mai mult, aceasta este atmosfera familiară persoanei, care permite o e-lasticitate considerabilă în privinţa atitudinilor lăuntrice, de la dispoziţii precum iubirea autojertfitoare până la tensiuni de maximă încordare. Sfinţii Părinţi asociază iubirii două condiţii esenţiale - libertatea şi responsabilitatea. În baza acestor coordonate se integrează şi relaţiile autentice de prietenie. Totuşi să nu confundăm prietenia cu profitul sau cu relaţiile de dependenţă sau cu trocul.

Mitropolitul Antonie al Su-rojului, medic chirurg, un fin cunoscător al omului, sesiza că adesea prietenia reprezintă mai curând obiectul sau mijlocul absolut necesar pentru a realiza un interes pur personal, un ajutor perpetuat, a cărui energie o explorăm ca să putem rămâne fie şi verticali. Astfel se ajunge la situaţia paradoxală în care în loc să iubim necondiţionat, pretindem să fim iubiţi necondiţionat, ceea ce implică desigur o sursă inepuizabilă de sprijin fizic, moral, uneori şi spiritual10. Într-un context asemănător, nu se mai pune problema iubirii pentru că nu există, în primul rând, o comunicare (lat.) şi un respect faţă de libertatea interlocutorului. Mai degrabă, aceasta reprezintă expresia autosuficienţei omului care nu se consfătuieşte cu un altul. Or, cunoaşterea - cognoscere - este un lucru comun, care poate fi deprins numai în comuniune. Cealaltă persoană ne este reper în cunoaştere, devine oglinda care ne lărgeşte vederea, ne ajută să observăm efectele propriilor noastre atitudini la care nu am avea acces decât în condiţiile unui dialog care să ne comunice lăuntrul atins de noi în celălalt. "Omul este întreg numai împreună cu alţii şi în ultimă analiză cu Subiectul suprem. Asigurarea, întărirea fiecăruia, este dată de sunetul, de glasul deosebit al altui subiect, de ecoul pe care omul îl aude pornind de la altă persoană"11. Mai simplu spus, cunoaşterea se realizează numai în interiorul unei comuniuni în care ne comunicăm cu toată onestitatea.

Desigur, acest proces amplu şi continuu se aprofundează până la subţirimea perceperii unor nuanţe foarte fine ale propriilor patimi şi neputinţe în relaţia personală cu Dumnezeu, Care ne descoperă sinele în forma sa reală pentru ca, ulterior, noi înşine să devenim transpa-renţi, şi astfel deschişi faţă de lărgimea nesfârşită a lui Dumnezeu. Acest ultim aspect implică vederea celorlalţi aşa cum sunt şi acceptarea lor, însă nicidecum în sensul de indiferenţă. Transparenţa omului iubitor de Dumnezeu şi deci de aproapele său se traduce îndeosebi printr-o lucrare lăuntrică, de rugăciune, care însoţeşte respectarea libertăţii celuilalt.

Note: 1 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed Deisis, Sibiu, 2003, p. 90.

2 http://www.livescience. com/10421-study-genes-influence-friends.html, Study: Genes Influence Who Your Friends Are, Stephanie Pappas, 17 January 2011.

3 Idem.

4 http://www.nejm.org/ doi/full/10.1056/NEJMsa066082, The Spread of Obesity in a Large Social Network over 32 Years, Nicholas A. Christakis, M.D., Ph.D., M.P.H., and James H. Fowler, Ph.D. N Engl J Med 2007; 357:370-379, July 26, 2007.

5 http://www.nytimes. com/2009/04/21/health/21well.html?_râ2

6 http://www.mayoclinic. com/health/friendships/MH00125

7 Ava Dorotei, Filocalia, vol. 9, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, pp. 489-491.

8 Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală - eseu asupra societăţii de hiperconsum, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, pp. 39-42.

9 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 91.

10 Mitropolitul Antonie de Suroj, Despre credinţă şi îndoială, Ed. Cathisma, Bucureşti, 2007, pp. 179-182.

11 Note pr. prof. D. Stăniloae, Ava Dorotei, Filocalia, op. cit., p. 499.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!