An omagial
Prima formulare a Crezului

Prima formulare a Crezului

Adrian Agachi, 07 Aprilie 2010

Prima încercare importantă de formulare a unui Crez pe care o descoperim în cursul istoriei creştine apare în perioada cuprinsă între anii 200-250 d.Hr. Crezul roman-apostolic este, de fapt, rezultatul tuturor încercărilor de precizare şi receptare corectă a elementelor credinţei creştine. Forma sa incipientă aminteşte foarte mult de credinţa mărturisită în cadrul Crezului niceo-constantinopolitan. Prin urmare, am decis să analizăm conţinutul său în cadrul acestui material, urmând ca, în alte articole dedicate acestei secţiuni, să discutăm şi tâlcuirea amănunţită a acestuia, efectuată de Rufin de Aquileia în jurul anului 404.

Epistola Apostolilor şi papirusul de la Der-Balyzeh (200 d.Hr.)

Înainte de a trece la textul crezului roman-apostolic, trebuie să amintim două mărturisiri de credinţă mult mai reduse ca dimensiuni, care au apărut cu puţin timp înaintea sa. Prima dintre ele este conţinută de aşa-numita Epistolă a Apostolilor, un text notat în regiunea Asiei-Mici, între 160 şi 170. Aici este specificată credinţa "într-Un Tată, Domn a toate, în Iisus Hristos Mântuitorul nostru, în Duhul Sfânt Mângâietorul, în sfânta Biserică şi în iertarea păcatelor" (Canonul Ortodoxiei, vol.I, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis/ Stavropoleos, Sibiu, 2008, p.559). Fără îndoială, această mărturisire de credinţă păstrează un caracter baptismal, fiind probabil folosită în cadrul slujbei Botezului. Catehumenii rosteau acest text sau răspundeau afirmativ la anumite întrebări cu conţinut asemănător. Este interesant că, în afara susţinerii învăţăturii despre Sfânta Treime, acest text discută şi lucrarea fiecărei Persoane. Tatăl domneşte peste toate, în timp ce Fiul este Cel care a lucrat mântuirea noastră, iar rolul Duhului Sfânt este cel de Mângâietor, un termen cu o vechime liturgică apreciabilă. De asemenea apare credinţa în sfânta Biserică, un element observabil peste aproape 80 de ani la Sfântul Ciprian al Cartaginei, care va accentua în mod deosebit dezvoltarea unei ecleziologii corecte. Cel de-al doilea text, notat pe papirusul descoperit în localitatea egipteană Der-Balyzeh şi datat în jurul anului 200 d.Hr., aduce o precizare în plus legată de ultima afirmaţie: "Cred într-Unul Dumnezeu Tată Atoateţiitor, în Fiul Lui Unul-Născut Domnul nostru Iisus Hristos, în Duhul Sfânt, în învierea cărnii şi în sfânta Biserică catolică" (Canonul Ortodoxiei, p.559). Aici apare, într-o circumstanţă aproape singulară în acea perioadă, într-o mărturisire de credinţă termenul "catolică" atribuit Bisericii. Biserica nu era numită "catolică" pentru că ar fi existat vreo separaţie între termenii "catolic" şi "ortodox" în acea perioadă de timp. Trebuie să ne amintim că sensul primar al termenului "catolic" este "universal". Biserica este considerată universală. Am amintit aceste două mărturii pentru că se vor regăsi aproape în totalitate în cadrul crezului roman-apostolic care este situat ca perioadă de timp între anii 200 şi 250, deci la o scurtă perioadă de timp faţă de ambele texte citate anterior.

Textul crezului roman-apostolic şi adaosurile sale

Textul crezului roman-apostolic nu este foarte lung, dar constituie o mărturisire de credinţă închegată, care utilizează majoritatea elementelor întâlnite mai târziu la Sinoadele Ecumenice de la Niceea (325) şi Constantinopol (381). Conţinutul său este următorul: "Cred în Dumnezeu, Tată Atotputernic; şi în Hristos Iisus Fiul Său Unic Domnul nostru, Care S-a născut din Duhul Sfânt şi Fecioara Maria, Care sub Ponţiu Pilat a fost răstignit şi îngropat, a treia zi a înviat, S-a înălţat la ceruri, şade de-a dreapta Tatălui, de unde va veni să judece viii şi morţii; şi în Duhul Sfânt, sfânta Biserică, iertarea păcatelor, învierea cărnii" (Canonul Ortodoxiei, p.559). Cuvintele subliniate cu caractere italice sunt adăugiri în cadrul textului survenite la începutul secolului al IV-lea. Aceste adăugiri pot fi explicate foarte uşor. Prima dintre ele reprezintă o întărire a credinţei în dumnezeirea Fiului şi o primă încercare de determinare a deofiinţimii Sale cu Tatăl. Deja la începutul secolului al IV-lea avem o serie de erezii condamnate, printre care se numără atât sabelianismul modalist cât şi monarhianismul. Prima dintre acestea accentua excesiv separarea celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, până la negarea existenţei unei Fiinţe comune. Cea de-a doua accentua puterea absolută a Tatălui transformând atât Persoana Fiului cât şi pe cea a Duhului Sfânt doar în accesorii exterioare ale Acesteia. Afirmarea caracterului Unicităţii Fiului se transformă într-un excelent amendament împotriva ambelor erezii. Nici puterea Tatălui nu este absolutizată, nici separarea Fiului şi a Duhului Sfânt drept Persoane complet diferite nu este sugerată. Cea de-a doua integrare ulterioară în cadrul textului crezului roman-apostolic este şi mai uşor de motivat. Oricum, inexistenţa integrării iertării păcatelor în cadrul acestui text este mult mai greu de explicat. Poate că ar fi doar două ipoteze în acest sens. Pe de o parte, este posibil ca acest Crez să nu fi fost utilizat doar în cadrul practicii baptismale, lucru care a determinat excluderea acestui fragment. Pe de altă parte, este foarte posibil ca taina Pocăinţei să fi avut şi ea o dezvoltare mai accentuată în această perioadă de timp. Reamintim cititorilor că, în primele veacuri mărturisirea comună era destul de des întâlnită. Spovedania individuală a devenit o practică obişnuită excluzând mărturisirea în comun abia în secolul al IV-lea. Pe de altă parte, ambele argumente pot fi respinse cu uşurinţă dacă observăm mărturisirile de credinţă anterioare crezului roman-apostolic. Cel puţin în exemplul papirusului de la Der-Balyzeh citat la începutul acestui material, precum şi în cadrul practicii baptismale de la Cartagina la mijlocul secolului al III-lea, iertarea păcatelor făcea parte din mărturisirea de credinţă. Oricum, la începutul secolului al IV-lea, acest fragment este interpolat şi în cadrul textului crezului roman-apostolic.

Deschidere spre Crezul niceo-constantinopolitan

Propriu-zis, textul crezului roman-apostolic conţine într-o formă incipientă o mare parte din elementele Crezului niceo-constantinopolitan. De asemenea, acest text reprezintă o încununare a mărturisirilor de credinţă anterioare, cuprinse fie în scrierile Sfinţilor Părinţi, fie în texte bisericeşti rămase fără un autor clar. Faţă de mărturisirile anterioare, crezul roman-apostolic reprezintă o îmbogăţire şi o rezumare foarte bine efectuate, fără a exagera printr-o terminologie nespecifică sau o simplă redare inutilă. Pe de altă parte, acest text anticipează temele principale de la Sinoadele Ecumenice petrecute la Niceea şi Constantinopol: deofiinţimea Fiului şi a Tatălui (Niceea) şi deofiinţimea Duhului Sfânt cu celelalte două Persoane (Constantinopol). Însă, crezul roman-apostolic mai prezintă un punct de interes major şi anume dezvoltarea pe larg a mărturisirii Iconomiei lui Dumnezeu. Lucrarea de mântuire efectuată de Hristos este amintită mai pe larg faţă de mărturisirile de credinţă anterioare, înscriindu-se, aşadar, în linia tradiţiei care va culmina cu precizarea deofiinţimii Sale cu Tatăl la Sinodul I Ecumenic. De asemenea, în crezul roman-apostolic apare această precizare a divino-umanităţii Mântuitorului: "S-a născut din Duhul Sfânt şi Fecioara Maria", o precizare foarte importantă, care, după apariţia Crezului niceo-constantinopolitan, va fi şi mai dezvoltată. Acest aspect va fi sămânţa dogmei hristologice dezvoltate la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon. De altfel, trebuie să înţelegem că textul Crezului ortodox conţine în sine asemenea unui rezumat de credinţă toate aspectele esenţiale ale învăţăturii creştine. Este, însă, important să descoperim şi mărturisirile de credinţă anterioare acestuia pentru a observa cum s-a dezvoltat învăţătura de credinţă creştină. Subliniem încă o dată că textele Crezului şi ale mărturisirilor de credinţă anterioare şi, aşa cum vom vedea, şi câteva exemple posterioare nu au apărut datorită unei creativităţi individuale, ci au fost rodul creşterii duhovniceşti a comunităţilor creştine în cursul timpului. Învăţătura de credinţă nu poate fi rodul unei creativităţi personale şi, aşa cum vom observa în materialele următoare dedicate tâlcurii crezului roman-apostolic de Rufin de Aquileia, nici comentariile referitoare la elementele credinţei nu pot fi făcute la întâmplare, ci respectând anumite criterii.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!