An omagial
Primul Crez sinodal ecumenic al Bisericii

Primul Crez sinodal ecumenic al Bisericii

Conf. Daniel Benga, 02 Noiembrie 2010

Începând cu acest număr al Ziarului Lumina, începem prezentarea unei istorii teologice a Simbolului niceo-constantinopolitan, în mai multe episoade. Primele se vor ocupa cu istoria redactării Crezului niceean, iar mai apoi vom încerca să trasăm şi istoria Crezului niceo-constantinopolitan, cel mai important şi normativ text de credinţă al Bisericii Ortodoxe, rostit azi atât în ritualul Botezului, cât şi în cel al Sfintei Liturghii.

Începutul secolului al IV-lea nu marchează numai o schimbare radicală pentru creştinismul din Imperiul Roman (libertatea oferită creştinilor în 313), ci aduce cu sine şi o mutaţie fundamentală în istoria simbolului credinţei. Vechile simboluri de credinţă locale şi baptismale, precum şi cele private sau personale, vor fi înlocuite de mărturisiri sinodale cu valoare universală sau ecumenică, începând cu Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325). C. H. Turner a exprimat această realitate, referindu-se la Crezul de la Niceea, spunând: "Vechile mărturisiri erau mărturisiri pentru catehumeni, noua mărturisire era o mărturisire pentru episcopi" (History and Use of Creeds and Anathemas, London, 1910, p. 24 apud John N. D. Kelly, Altchristliche Glaubensbekenntnisse..., p. 205).

Cearta ariană şi disputele legate de dumnezeirea lui Iisus Hristos au condus la tendinţa de a justifica ortodoxia sau dreapta credinţă prin mărturisiri de credinţă dezlipite din contextul baptismal în care erau folosite şi întrebuinţarea acestora în disputele teologice.

Crezul sintetizează precis întreaga taină a Sfintei Treimi

Crezul niceo-constantinopolitan are o valoare imensă pentru teologia ortodoxă, deoarece a reuşit să sintetizeze într-o formulare precisă întreaga taină a Preasfintei Treimi. Jaroslav Pelikan a reuşit să formuleze în mod magistral însemnătatea hotărârilor primelor două Sinoade Ecumenice pentru învăţătura de credinţă a Bisericii: "Punctul culminant al dezvoltării doctrinei Bisericii primelor veacuri creştine l-a constituit dogma Treimii. Prin această dogmă Biserica a confirmat monoteismul, care se aflase la originea disputelor cu iudaismul, şi s-a împăcat cu conceptul de Logos, pe marginea căruia purtase polemici cu păgânismul. Legătura dintre creaţie şi mântuire, pe care Biserica o apărase în faţa lui Marcion şi a altor gnostici, a fost ridicată la rang de crez în afirmarea relaţiei dintre Tatăl şi Fiul; iar doctrina Duhului Sfânt, al cărei caracter ambiguu fusese accentuat de conflictul cu montanismul, a fost inclusă în mărturisirea de credinţă. Doctrina afirmată şi propovăduită de Biserică în secolele al II-lea şi al III-lea a condus şi ea la cristalizarea dogmei Treimii, căci prin această dogmă creştinismul trăgea o linie de demarcaţie între el şi credinţa păgână în forţele supranaturale şi îşi reafirma caracterul de religie a mântuirii". (Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei. I - Naşterea tradiţiei universale (100-600), traducere de Silvia Palade, Editura Polirom, 2004, p. 188).

Doctrina creştină este ceea ce Biserica lui Iisus Hristos crede, propovăduieşte şi mărturiseşte prin cuvânt şi faptă, în vederea transformării acestei lumi, aşteptând împlinirea nădejdii sale în viaţa de apoi (Jaroslav Pelikan). Fundamentată în Sfânta Scriptură, învăţătura Bisericii a avut nevoie de-a lungul veacurilor de aprofundări şi precizări noi, formulările Sinoadelor Ecumenice fiind fundamentale în acest sens. Pe lângă Sfânta Scriptură, Crezul niceo-constantinopolitan "reprezintă unitatea simplă care recapitulează numeroasele şi variatele sensuri ale Scripturii, constituindu-se în regula fundamentală a interpretării lor". (Hristologia patristică: repere principale, în: Hristos, traducere de Daniela Cârstea, (Sfinţii Părinţi pe înţelesul tuturor, 2), Editura Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 8). Interpretarea adecvată a revelaţiei în Hristos şi fixarea acesteia în Simbolul credinţei s-au realizat prin demontarea diferitelor obiecţii ridicate de raţiunea umană, prin aceasta Biserica reuşind să evite derapajele eretice de la adevărul revelat.

Itinerarul redactării primului Crez ecumenic al Bisericii

Ţelul acestui articol este acela de a trasa itinerarul ce a condus la redactarea primului Crez ecumenic al Bisericii, rămas normativ pentru Biserica Ortodoxă până azi, cu modificările efectuate la Sinodul de la Constantinopol (381). Deoarece contextul istoric şi teologic ce a provocat convocarea Sinodului este îndeobşte cunoscut şi se bucură deja de studii ample în teologia românească, ne vom mărgini la o prezentare deosebit de succintă a contextului politico-religios în care a avut loc întreaga dezbatere teologică, după care ne vom îndrepta atenţia asupra desfăşurării efective a Sinodului, asupra dezbaterilor ce au precedat şi declanşat redactarea Simbolului de credinţă niceean, precum şi asupra conţinutului teologic şi asupra semnificaţiei acestuia.

Încă de la început doresc să evidenţiez faptul că reconstituirea dezbaterilor sinodale din 325 şi 381 este foarte anevoioasă şi ipotetică deoarece nu posedăm procesele-verbale ale şedinţelor primelor două Sinoade Ecumenice. Dacă acestea au fost ţinute şi au existat, dar s-au pierdut sau nu au fost deloc redactate, datorită prezenţei împăraţilor la şedinţe, rămân dileme neelucidate până în prezent. În ceea ce ne priveşte, condiserăm că aceste protocoale trebuie să fi existat, de vreme ce, începând cu Sinodul III Ecumenic de la Efes (431), posedăm procesele-verbale ale celorlalte Sinoade Ecumenice. Singura certitudine, cu care suntem nevoiţi să ne mulţumim pentru moment, este aceea că nu posedăm până acum aceste protocoale sinodale. Cu toate acestea s-au păstrat documente de primă mână din secolul al IV-lea, transmise în scrisori particulare sau înscrisuri oficiale, colecţionate în mod special de istoricii bisericeşti din secolul al IV-lea şi al V-lea, care fac posibilă reconstituirea în linii mari a întâmplărilor aflate în centrul preocupărilor noastre.

Izvoarele Sinodului Ecumenic de la Niceea (325)

Izvoarele originale legate de Sinodul de la Niceea din 325 păstrate până azi sunt textul original grec al Simbolului Niceean, o scrisoare contemporană a lui Eusebiu de Cezareea către comunitatea sa, Scrisoarea sinodală către Bisericile din Alexandria, Egipt, Libia şi Pentapolis (păstrată la mai mulţi istorici bisericeşti din secolul al V-lea), Enciclica Sfântului Constantin cel Mare către toate Bisericile privitoare la stabilirea datei Paştilor precum şi Scrisoarea împăratului către Biserica din Alexandria. Martori importanţi ai actelor originale sunt Sfântul Atanasie cel Mare cu tratatul său De decretis Nicaenae Sinodi, Eusebiu de Cezareea, precum şi marii istorici ai secolului al V-lea, continuatori ai Istoriei bisericeşti a lui Eusebiu - Teodoret de Cyr, Socrate, Sozomen şi Gelasie de Cyzic.

" Doctrina afirmată şi propovăduită de Biserică în secolele al II-lea şi al III-lea a condus şi ea la cristalizarea dogmei Treimii, căci prin această dogmă creştinismul trăgea o linie de demarcaţie între el şi credinţa păgână în forţele supranaturale şi îşi reafirma caracterul de religie a mântuirii."

Jaroslav Pelikan


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!