Documentar
Primul sfânt pe care Biserica l-a numit „taumaturg“

Primul sfânt pe care Biserica l-a numit „taumaturg“

Dragoşmihail Olteanu, 16 Noiembrie 2009

Sfântul Grigorie Taumaturgul este una dintre marile personalităţi ale istoriei şi spiritualităţii creştine din sec. al III-lea. A desfăşurat o amplă activitate misionară, convertind la creştinism pe toţi locuitorii din Neocezareea. Prin întreaga sa activitate desfăşurată în slujba Bisericii, s-a impus în conştiinţa creştinilor din toate timpurile, mai întâi ca un făcător de minuni, putere care i-a atras supranumele de Taumaturgul, şi apoi ca un teolog pragmatic, preocupat să ofere soluţii practice problemelor cu care se confrunta Biserica din vremea sa. El a fost unul dintre cei mai înfocaţi ucenici ai lui Origen şi primul sfânt pe care Biserica l-a numit „taumaturg“.

Născut în anul 213, într-o familie păgână din Neocezareea Pontului, sfântul pe care îl prăznuieşte astăzi Biserica Ortodoxă a primit numele de Teodor, pe care l-a schimbat în Grigorie înainte de hirotonia lui în episcop. S-a botezat la vârsta de 14 ani, la scurt timp după moartea tatălui, la insistenţele mamei sale. A studiat retorica, apoi limba latină şi dreptul în oraşul natal, plecând mai târziu în oraşul Beirut împreună cu fratele său, pentru desăvârşirea studiilor de drept. La invitaţia surorii lor, cei doi fraţi s-au oprit în Cezareea Palestinei, unde soţul ei era guvernator.

Ucenic al lui Origen

Cunoscându-l pe Origen, amândoi au fost puternic impresionaţi de înţelepciunea acestuia, rămânând în preajma lui timp de 5 ani. Înainte de a reveni în oraşul natal, Sfântul a ţinut un discurs de rămas bun, exprimându-şi recunoştinţa faţă de renumitul său dascăl pentru tot ceea ce a făcut pentru el şi, în general, pentru realizările sale deosebite în domeniul culturii şi educaţiei creştine. Sfântul Grigorie era entuziasmat de experienţa acumulată în această perioadă. Încă din prima zi a fost cucerit de cuvântul lui Origen, pentru că, ne spune el, „era un amestec de blândeţe şi seriozitate, de convingere şi constrângere“. A învăţat de la acesta că faptele trebuie să urmeze întotdeauna cuvintelor şi că orice învăţătură este zadarnică şi nefolositoare, atâta timp cât cuvântul este separat de faptă. După exemplul iubitului său dascăl, s-a preocupat foarte mult să cultive însuşirile sufletului, lăsând la o parte cele trecătoare. În semn de preţuire, i-a atribuit diferite apelative ca: primul dintre filosofi, părinte sau paradis duhovnicesc. „Acest om admirabil, prietenul şi crainicul virtuţilor, ne-a făcut să le iubim demult cu cea mai aprinsă dragoste, singurul lucru, poate, care i-a fost posibil. El ne-a inspirat, graţie virtuţii sale, dragoste faţă de frumuseţea dreptăţii, al cărei chip de aur ni l-a arătat nouă, dragoste de înţelepciunea cea adevărată, de toţi căutată şi îndrăgită, dragoste de cumpătarea care face asemănarea cu Dumnezeu, care aduce echilibrul şi pacea sufletului, dragoste de bărbăţia cea minunată, de răbdare şi mai ales nevoia lăuntrică de adora pe Dumnezeu, despre care se zice că este mama tuturor virtuţilor, pentru că ea este baza şi scopul tuturor virtuţilor; având-o pe aceasta, le dobândim şi pe celelalte cu uşurinţă, acele virtuţi care învrednicesc pe omul credincios să devină prieten şi crainic al lui Dumnezeu pentru că virtuţile îl fac demn şi curat şi-l însoţesc la Dumnezeu întocmai ca un bun cârmaci şi un preot înţelept“, acestea le-a arătat Grigorie în discursul de mulţumire, care subliniază admiraţia pe care i-o purta dascălului său.

Luminătorul celor din Neocezareea

Întorşi în ţinutul natal, cei doi fraţi s-au dedicat predicării Evangheliei lui Hristos. Între timp, Sfântul Grigorie a fost hirotonit episcop al Neocezareei Pontului. Tot atunci a fost hirotonit episcop şi fratele său Atenodor, într-o localitate al cărei nume nu e cunoscut. În calitatea sa de episcop, Sfântul Grigorie a desfăşurat o amplă activitate misionară, convertind la creştinism pe toţi locuitorii din Neocezareea. Este de remarcat acest fapt cu atât mai mult cu cât, la ridicarea lui în funcţia de episcop, aici erau doar 17 creştini, inclusiv cei din împrejurimi. Între persoanele care au îmbrăţişat creştinismul datorită activităţii sale, se numără şi Macrina, bunica Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Grigorie de Nyssa. În timpul persecuţiei lui Deciu, Sfântul Grigorie s-a retras în munţi împreună cu un mare număr de credincioşi, iar după ce calmul a fost restabilit, el a instituit sărbători în amintirea martirilor. A fost martor şi la devastarea Pontului de către goţi şi borazi, Biserica aflată sub păstorirea sa fiind pusă la grea încercare. Împreună cu fratele său, a participat la Sinodul de la Antiohia, din 265, care l-a condamnat pe ereticul Pavel de Samosata. După toată această bogată activitate desfăşurată în slujba Bisericii a trecut la cele veşnice în timpul domniei lui Aurelian (270-275), conform informaţiei dată de Suidas.

Contribuţia teologică

Întreaga operă scrisă a Sfântului poartă amprenta caracterului practic al activităţii sale, întrucât ceea ce a scris a avut un scop practic. Se spune că învăţătura despre Sfânta Treime i-a fost descoperită şi lămurită în urma unei minuni dumnezeieşti, de Sfântul Ioan Evanghelistul, la porunca directă a Maicii Domnului. Astfel, Sfântul Grigorie a reuşit să evidenţieze eternitatea, egalitatea şi unitatea Persoanelor Sfintei Treimi. A demonstrat că Dumnezeu nu este supus pătimirii sau suferinţei, iar atunci când Fiul lui Dumnezeu a voit să pătimească a făcut acest lucru ca prin pătimirea Sa să-i mântuiască pe oameni. El a învins patimile şi a biruit moartea, arătând nepătimirea Sa.

„Nou Moise te-ai făcut prin fapte“

Prin viaţa şi credinţa lui, Sfântul Grigorie a ajuns să facă şi minuni, primind supranumele de taumaturgul sau Făcătorul de minuni. Sfântul Vasile îl considera împreună cu apostolii şi proorocii drept marea făclie strălucitoare a Bisericii, trăitor în intimitatea lui Dumnezeu. Dintre numeroasele minuni pe care Sfântul le-a săvârşit, ne vom opri asupra a două dintre ele. Se ştie că în timpul împăratului Deciu a fost pornită o prigoană împotriva creştinilor, care erau omorâţi dacă nu se închinau idolilor. Pentru a scăpa din calea prigonitorilor, Sfântul Grigorie împreună cu un diacon al său s-a retras în munte. Prigonitorii au aflat însă unde s-a ascuns şi au plecat în căutarea lui cu gândul de a-l omorî. Când Sfântul a văzut că se apropiau, a început să se roage cu mâinile ridicate spre cer împreună cu diaconul său. Cu toate că prigonitorii nu erau departe de el, nu-l puteau vedea, arătându-se astfel voia lui Dumnezeu. După mai multe căutări în zadar, s-au întors la cel care i-a trimis în munte şi i-au spus că nu au găsit pe nimeni, decât doi copaci alăturaţi. Înţelegând acela minunea, i-a lăsat şi a alergat la munte. Aici i-a găsit pe cei doi rugându-se şi, căzând la picioarele Sfântului, a devenit din prigonitor rob al lui Hristos.

Un râu ce se numea Licos se revărsa în fiecare primăvară din matca sa, inundând satele şi pământurile din apropiere. Auzind că Sfântul Grigorie are putere asupra apelor, locuitorii din această zonă l-au rugat să se milostivească de ei şi să potolească apele râului pentru a nu le mai produce atâtea pagube. La început, Sfântul le-a spus că nu poate trece peste rânduiala lui Dumnezeu, dar pentru că nu încetau să-l roage, a mers împreună cu ei la râu. Venind aproape de mal, a înfipt acolo toiagul său, poruncind râului ca în numele lui Hristos să-şi urmeze cursul. Apoi, din toiag a crescut un stejar mare care a devenit stavilă împotriva revărsării apelor. Această minune ne aminteşte de Moise care, cu toiagul său a despărţit Marea Roşie, de aceea Sfântului Grigorie îi spunem în slujbele Bisericii că „nou Moise te-ai făcut prin fapte“.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!