Theologica
Prin Botezul Său, El Se identifică cu fiecare dintre noi

Prin Botezul Său, El Se identifică cu fiecare dintre noi

07 Ianuarie 2018

Paradoxul dintre profunzimea tainei Arătării dumnezeiești de la Botezul Domnului și concre­tețea ei pentru fericiții ochi ai celor prezenți atunci acolo continuă și astăzi să ne miște inimile. Tainică prin profunzimea ei teologică și revelată mistagogic tuturor spre mântuire astăzi, sărbătoarea Botezului Domnului necesită și merită o și mai adâncă meditație. Un ajutor în acest sens avem chiar din partea părintelui Alexander Schmemann, care s-a aplecat în meditațiile sale și asupra acestui slăvit praznic.

Intrați în biserică în ajunul Bobotezei, când se săvârșește slujba Aghesmei celei Mari. Fiți atenți la cuvintele rugăciunilor și ale imnurilor, urmăriți săvârșirea slujbei și veți simți că acolo nu este vorba doar despre o veche rânduială, ci de ceva care ne vorbește și astăzi despre viața noastră, despre setea noastră, despre această veșnică și insuportabilă nostalgie după purificare, renaștere, reînnoire de sine. Este apa din prima zi a creației, atunci când, așa cum ne spune Biblia: „pământul era netocmit și gol. Întuneric era ­deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2). Atunci răsună aceste cuvinte de laudă și recunoștință: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile tale şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale!” Din nou este începutul. Omul stă iarăși în fața tainei facerii, din nou el percepe universul, frumusețea și ordinea sa ca pe un dar de la Dumnezeu, el își arată din nou recunoștința. În acest moment de mulțumire, în această slăvire și această bucurie, el devine cu adevărat om.

Bucuria sărbătorii Botezului lui Hristos constă în percepția cosmică a universului, în credința că putem oricând să purificăm orice, să curățim, să reînnoim, să readucem la viață: oricât de murdară și învolburată ar fi viața noastră, pe care am transformat-o într-o adevărată mocirlă, ea poate oricând să fie curățită prin torentul apei vii. Căci această sete a omului de cer, de bine, de desăvârșire, de frumusețe, singura care poate să facă din el un om, nu este moartă și nu poate muri.

Cine a spus că este trist, melancolic, funebru Creștinismul, că îl abate de la trăirea vieții, că-l umilește? Vedeți mai degrabă ce lumină, ce bucurie răspândesc chipurile credincioșilor atunci când răsună psalmul de veselie: „Glasul Domnului peste ape” (Psalmul 28, 3), și când preotul stropește biserica cu agheasmă, ale cărei picături strălucitoare par să se răsfrângă asupra întregii lumi: universul devine din nou potențialitate, făgăduință, materie chiar a acestei tainice minuni a transformării, a transfigurației. Însuși Dumnezeu, sub formă omenească, a intrat în această apă; El S-a unit nu doar cu omul, ci cu toată materia, redând-o în întregime luminoasă și strălucitoare, și îndreptând-o cu totul spre viață și bucurie.

Propovăduirea pocăinței și arătarea Celui Neapropiat

Pe toate acestea noi nu le putem trăi, nici simți fără metanoia, adică fără această pocăință care este o schimbare radicală a conștiinței noastre, fără o convertire a duhului și a inimii, fără această capacitate de a vedea totul sub o lumină nouă. Sfântul Ioan Botezătorul tocmai predicase această pocăință, care ne permite să vedem prin icoana lui Iisus venit la Iordan pe Dumnezeu Însuși, Care dintotdeauna l-a iubit pe om și a făcut din univers o reflectare a iubirii Sale, a veșniciei și a fericirii.

Sfântul Ioan nu invita doar la pocăință, ci el afirma și că predica sa pregătea oarecum venirea Altuia, mai puternic, a Celui care nu va boteza doar cu apă, ci în mod tainic cu Duhul Sfânt. Iată că Acesta „mai tare”, cum Îl numește Ioan, vine să fie El Însuși botezat de către Ioan, iar în acel moment un eveniment tainic confirmă, ca să spunem așa, adevărul profeției lui Ioan: da, este chiar Acela despre a cărui venire v-am vestit.

Belșugul de semnificații al unui praznic împărătesc

În această scurtă istorisire evanghelică vedem reunite și împletite numeroase teme. Mai întâi, pe Sfântul Ioan și îndemnul său la pocăință și la botez. Ioan face parte dintre acele ființe a căror vocație spirituală este aceea de a revela societății, într-un anume moment, amăgirea, minciuna, răul care o hrănește și o otrăvește. El trebuie să provoace, ca să vorbim într-un limbaj modern, o criză morală și spirituală, să-i forțeze pe oameni să vadă răul și să se înspăimânte de el, încât să aibă dorința de a se elibera de el. Exact în această eliberare, în această schimbare radicală a vieții constă sensul botezului, afundarea în apă, care este totodată un simbol și un izvor adevărat de viață, o forță curățitoare și regeneratoare. Din Evanghelie reiese așadar că în momentul venirii lui Hristos, când El începe să propovăduiască, societatea în care Își începe activitatea trăia această criză morală și spirituală, această criză de pocăință, de sete de reînnoire.

În istorisirea evanghelică a Botezului Domnului trebuie subliniată apoi așteptarea ascunsă în această criză morală a unui eveniment decisiv, a venirii Cuiva care ar desăvârși, ar completa activitatea Sfântului Ioan, ar transforma-o în acest tainic botez cu Duhul Sfânt. De la ceilalți evangheliști știm că această așteptare era așteptarea lui Hristos, adică a Mântuitorului promis de Dumnezeu, așa cum vestiseră profeții Vechiului Testament. Sfântul Luca vorbește deschis: „Iar poporul fiind în aşteptare şi întrebându-se toţi despre Ioan în cugetele lor: Nu cumva el este Hristosul?” (Luca 3, 15). De asemenea, venirea lui Iisus Hristos către Ioan, la Iordan,este arătarea Făgăduinței, a Vestirii, sau, cu alte cuvinte, desăvârșirea și împlinirea tuturor profețiilor despre Mântuitorul. Este ceea ce va mărturisi Evanghelistul Matei: „Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 14-15).

Un al treilea punct este intrarea lui Hristos în apele Iordanului și botezul Său primit prin mâna lui Ioan. Dar, dacă El este Mântuitorul, de ce să fie botezat? Pentru ce acest simbol de pocăință și de curățire? Iisus răspunde totuși îndoielilor lui Ioan, cerându-i insistent să fie botezat, iar Ioan Îl botează.

De secole Biserica aprofundează semnificația acestei smeriri a Celui în care ea crede, considerându-L a fi Mântuitor și Dumnezeu. Ea caută să înțelea­gă această condescen­dență față de lume, față de om, față de fiecare dintre noi.

În fine, un al patrulea și ultim aspect este evocat. Este vorba despre arătarea care urmează imediat după afundarea în Iordan, și care este descrisă în termeni vizuali, cu apariția tainică a porumbelului, coborât peste Iisus. Pe când El ieșea din apă, un glas a venit din cer și, cum spune Evanghelia, iată „cerurile s-au deschis!” (Matei 3, 16).

Tainica noastră unire cu Hristos în Botezul Său

De ce a vrut Iisus, de ce a cerut El să fie botezat de Ioan?, El, Fiul lui Dumnezeu, fără de păcat, Care a venit în lume să ne vindece de păcat, să-l facă pe om să se împărtășească de viața dumnezeiască? După cum știm din Evanghelie, Ioan și-a pus în sinea lui această întrebare: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” (Matei 3, 14).

Răspunsul Bisericii este următorul: primind botezul lui Ioan, Hristos Se identifică cu toți oamenii, cu toți păcătoșii - fără nici o excepție - care au nevoie de iertare, de mântuire, de renaștere. El se identifică cu fiecare dintre noi. Prin botezul Său, El mărturisește că nu a venit ca să judece și să piardă, ca să ne dea legi și precepte din exterior, din înălțimea desăvârșirii Sale, din Dumnezeirea Sa, ci pentru a Se uni cu noi, după ce S-a făcut unul dintre noi, pentru a ne face să participăm la viața desă­vârșită și fără de păcat. „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), spune despre El Sfântul Ioan Botezătorul.

Hristos vine în lume ca un mic Prunc, iar la Nașterea Sa El primește natura noastră omenească și Și-o face a Lui. Fiul lui Dumnezeu devine Fiul Omului. Nu pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși, pentru ființele cele pierdute a venit El pe pământ, și le-a iubit cu dragostea Sa jertfelnică: acestora El Se dăruiește, lor le oferă întreaga Sa viață. În botezul lui Ioan, El, Cel fără de păcat, Se regăsește cu noi păcătoșii. El, Mântuitorul, este cu cei care sunt pierduți, căci nici un păcat nu poate să depășească iubirea lui Dumnezeu pentru om. El Se unește cu omenirea cea păcătoasă, ca mai târziu, la sfârșit, El, Nemuritorul, să Se unească de bunăvoie cu omul până și în moarte. (Fragment din lucrarea părintelui Alexandre Schmemann, Vous tous qui avez soif... Entretiens spirituels, coll. L'échelle de Jacob, deuxième série, YMCA Press & OEIL François-Xavier de Guibert, Paris, 2005, pp. 141-146; traducere și adaptare de Ionuț-Aurelian Marinescu)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!