Moldova
Prin celălalt, spre sine însuşi

Prin celălalt, spre sine însuşi

12 August 2017

Probabil că aţi mai întâlnit ideea că ceilalţi sunt oglinda voastră şi că ceea ce vedeţi la ei se află şi la voi. Deşi termenul de umbră este folosit în vremurile noastre de către psihanaliză şi psihologie, întâlnim şi în scrierile filocalice adevărate metode şi tehnici pe care părinţii râvnitori către mântuire le aplicau în relaţiile cu aproapele în vederea propriei desăvârşiri şi printre acestea inclusiv aceea de a se cerceta pe sine atunci când văd ceva neplăcut la celălalt.

Că se află în aşa-numitul sine protector, ori supraeu, indiferent de ce denumire ar primi, umbra este o imagine de sine mai mult sau mai puţin incorectă, creată atunci când omul neagă faţă de sine însuşi existenţa unor tendinţe precum mânia, agresivitatea, ostilitatea, pulsiunile erotice, bucuria, curajul, hotărârea, interesul şi aşa mai departe. Ea s-a construit în copilărie, atunci când a fi altfel şi a simţi altceva decât ceea ce era acceptat şi preţuit în familie constituia, din perspectiva copilului, un pericol pentru supravieţuire. Şi pentru că acele tendinţe nu dispăreau, indiferent de efortul pe care-l depunea în exterminarea lor, tot ce a putut face ca şi metodă de apărare a fost să le nege, să pretindă că aparţin altcuiva. Dar nu a putut nega tendinţele, ci faptul că sunt ale lui şi, considerându-le străine, exterioare, a început să le vadă proiectate în ceilalţi, sub forma umbrei.

Voi face o mică paranteză, atrăgându-le atenţia celor care sunt părinţi să nu se alarmeze. Nu este ceva ce aţi fi putut face în aşa fel încât copilul vostru să nu mai aibă nevoie de acest sistem de apărare. Mecanismele acestea se creează de la naştere până în vârsta de şapte ani, iar pentru un bebeluş poate constitui o ameninţare inclusiv faptul că mama lui nu vine atunci când scânceşte el pentru prima dată după ce se trezeşte din somn. Nu putem şti cum îşi impropriază un copil o imagine despre lumea şi viaţa în care a venit; acelaşi stimul poate fi pentru unul ceva plăcut, iar pentru altul ceva de groază. Pentru un copilaş, faptul că la momentul trezirii se aud zgomote casnice înseamnă că în curând vine mâncarea la el şi aşteaptă liniştit în pătuţ să vină mama să-l ia în braţe; pentru altul poate însemna un pericol şi ţipă mai tare şi fiecare moment de întârziere îi adaugă mai multă spaimă. Ce putem şti este, cum spuneam, faptul că până în vârsta de şapte ani deja copilul are un set de percepţii şi reprezentări cu privire la viaţă şi cu privire la relaţiile cu ceilalţi oameni - nu degeaba se vorbeşte despre „cei şapte ani de acasă”, perioadă în care s-a format atât bagajul cu instrumente necesare supravieţuirii, dar şi cu lucrurile care „nu se fac”.

„În oglinda altuia, omul îşi cunoaşte starea sa proprie”

Părintele Stăniloae spunea că „în oglinda altuia, omul îşi cunoaşte starea sa proprie. Ceea ce omul vrea să ştie adeseori despre sine o află fără să vrea de la altul. Fie că acela i-o spune, fie că se vede el însuşi în relaţie responsabilă satisfăcută sau nesatisfăcută cu acela şi în comparaţie între ce e şi ce trebuie să fie. Numai fiind amîndoi împreună îşi văd scăderile lor mai accentuate, sau insuficienţele în împlinirea datoriilor lor reciproce, dar în legătură, desigur, cu acel «Tu» care le descoperă, fără ca ei să vrea, norma omului adevărat”. (Notă, Filocalia IX)

Văzându-l pe celălalt, prin ceea ce vedem la el, vom putea să ne dăm seama de fapt de ce se găseşte în noi, că e de bine sau de rău. Sf. Dorotei al Gazei dă o pildă pentru a sublinia acest lucru: „Se întîmplă ca cineva să stea noaptea într-un loc oarecare. Şi trec pe lângă el trei oameni. Unul socoteşte că acela aşteaptă pe cineva ca să meargă să curvească împreună; altul socoteşte că e un hoţ; iar al treilea socoteşte că l-a chemat vreun prieten al lui, din casa vecină, şi-l aşteapta să iasă şi să meargă undeva împreună la rugăciune. Iată toţi trei l-au văzut pe acelaşi om şi în acelaşi loc şi totuşi n-au avut toţi trei despre el acelaşi gînd, ci unul a gândit aceasta, altul aceea, şi celălalt altceva, după starea lor proprie”. (Filocalia IX)

Dar aproapele nu ne este oglindă doar în ce priveşte aspectele vătămătoare, neplăcute ale caracterului nostru. În acest articol îmi propun să vă atrag atenţia şi asupra aspectelor luminoase ale voastre care, de asemenea, se reflectă în ceilalţi şi care, din diverse motive, nu vă puteţi închipui şi nu puteţi accepta că se află şi în voi înşivă.

Frumuseţe, delicateţe, inteligenţă, curaj, determinare, sensibilitate, perseverenţă, iată doar câteva trăsături pe care poate că mulţi dintre voi nu le puteţi vedea la voi înşivă pentru că nu erau niciodată observate de către persoanele cu autoritate din viaţa voastră, care se simţeau datoare să vă atragă atenţia doar asupra aspectelor negative, în vederea suprimării lor.

Ceea ce ne inspiră la altcineva reprezintă un aspect al propriei fiinţe

Sunt trăsăturile pe care le admiraţi foarte mult la cei cu care veniţi în contact şi despre care credeţi că nu le aveţi şi vă e mai uşor să vă credeţi o persoană rea, fricoasă, netalentată etc. Poate că nici nu manifestaţi acele trăsături pe care le admiraţi, iar cei din jur v-ar putea sprijini să realizaţi o listă cu aspecte negative ale dumneavoastră. „Cum să fie bun ascultător? El niciodată nu ascultă pe celălalt.” „Cum să fie sensibil? E cea mai dură persoană pe care am cunoscut-o vreodată.” „E un egoist; doar la el se gândeşte!” Pentru că ele nu ne devin vizibile decât atunci când ne asumăm faptul că şi în noi sunt trăsăturile pe care le vedem în acele persoane. Este ceea ce vedem la cei pe care-i putem considera modele în viaţa noastră. Ceea ce ne inspiră la altcineva reprezintă un aspect al propriei fiinţe. Nu trebuie să rămânem însă hipnotizaţi de celălalt, căutând prezenţa acelei persoane pentru a ne bucura de acele aspecte. Pentru că vedem acele aspecte tocmai datorită faptului că avem posibilitatea de a manifesta calitatea pe care o admirăm şi comportamentul care o însoţeşte. Şi vom face un mare serviciu atât nouă, cât şi umanităţii, devenind ceea ce avem ca şi potenţial. Poate că uneori consideraţi lipsă de smerenie faptul de a vă gândi măcar că aţi putea manifesta anumite trăsături. Poate că ceea ce admiraţi - calităţi ale unui duhovnic sau ale unei maici îmbunătăţite - consideraţi că e apanajul unei vieţi sfinte şi v-aţi putea imagina oricum, doar sfânt nu. Dar şi părinţii pustiei învăţau de la ceilalţi şi căutau să li se asemene. Spre exemplu, Ava Antonie „mergând la unii, de vedea ceva bun la oricare din ei, aceea o lua şi o reţinea: de la unul blândeţea, de la altul smerenia, de la altul liniştea şi se afla având ale fiecăruia în sine însuşi”. Şi iată ce spune Sf. Dorotei al Gazei despre cum poate fi folosită întâlnirea cu aproapele, pornind de la Ava Antonie: „Iată aşa trebuie să facem şi noi. Şi pentru acestea să ne întâlnim. Şi când ne întoarcem la chiliile noastre să ne cercetăm pe noi înşine şi să aflăm cu ce ne-am folosit sau în ce ne-am păgubit. Şi îndată ce aflăm că am fost acoperiţi, să mulţumim lui Dumnezeu care ne-a acoperit pe noi ca să trecem nevătămaţi. Iar pentru cele ce am greşit să ne pocăim, să ne tânguim, să ne plângem starea noastră”. (C.S.)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!